In memoriam
Ionel I. C. Brătianu, un nume simbolic pentru România

Ionel I. C. Brătianu, un nume simbolic pentru România

Tiberiu N. Olariu, 04 Decembrie 2017

S-au împlinit, anul acesta, la sfârșit de lună noiembrie, 90 de ani de la trecerea în veșni­cie a celui ce a rămas în conștiința generației sale și a posterității drept „regele neîncoronat al României”, marele bărbat de stat Ionel I.C. Brătianu.

A văzut lumina zilei la 20 august 1864, în familia marelui lider liberal Ion C. Brătianu, în casa familiei din Florica, județul Argeș. În anul 1882 a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București. Își continuă pregătirea universitară la Paris, unde urmează cursurile Școlii Politehnice de poduri și șosele pe care o absolvă în 1889, primind diploma de inginer. Ionel I.C. Brătianu și-a început cariera politică prin alegerea ca deputat de Gorj în 1895. Doi ani mai târziu a fost numit ministru al lucrărilor publice. În această primă legislatură, a avut ca principale realizări construcția tronsonului de cale ferată Pitești-Curtea de Argeș și amenajarea portului Constanța.

În anul 1902 preia portofoliul Ministerului de Externe, începând cu data de 18 iulie, acordând o atenție deosebită situației românilor din Imperiul Otoman și a celor din Imperiul Austro-Ungar. Evenimentele produse de izbucnirea răscoalei țărănești, la începutul anului 1907, aduc Partidul Național Liberal la guvernare și pe Ionel I.C. Brătianu în funcția de ministru de interne, calitate din care a reușit să aplaneze situația tensionată din țară.

După retragerea lui Dimitrie A. Sturdza din fruntea Partidului Național Liberal, pe motive de sănătate, Congresul partidului îl alege și-l investește în această funcție pe Ionel I.C. Brătianu, cel care pre­luase și funcția de prim-mi­nistru, printr-un decret semnat de regele Carol I la 27 decembrie 1908.

În anul 1913, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, Ionel I.C. Brătianu se înrolează pe front, după care pri­mește o nouă încredințare de a forma Guvernul din partea regelui Carol I. Odată cu izbucnirea Primul Război Mondial, România a fost supusă unor ample presiuni de a intra în război de partea Austro-Ungariei, în virtutea tratatului Triplei Alianțe semnat în 1883.

Majoritatea clasei politice românești s-a arătat reticentă la idee, cu toate că aceasta era susți­nută de regele Carol I și de liderul conservator Petre P. Carp, alături de o suită de oameni politici cu simpatii filogermane. Părerile contradictorii au condus la convocarea unui Consiliu de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, care a hotărât ca România să adopte oficial o poziție de neutralitate față de evenimentele militare.

După decesul regelui Carol I, survenit la 27 septembrie 1917, maniera abilă de a face diplomație externă a lui Ionel Brătianu, în acord cu regele Ferdinand, au permis orientarea țării către încheierea de tratate diplomatice cu Rusia și Italia, totul culminând cu tratatul de colaborare al României cu membrii Antantei semnat la 4 august 1916. Prin acest acord Aliații se obligau să trimită zilnic armament și muniție României și se recunoștea ca act legitim Unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu Regatul Român.
Eșecul militar din 1916, culminând cu ocuparea Bucureș­tiului, l-a păstrat ferm pe poziții pe Ionel Brătianu, care a decis alocarea de fonduri suplimentare pentru achiziționarea de muniție și de tehnică militară de la Aliați, primind un important sprijin din partea misiunii militare franceze, condusă de generalul Henri Berthelot. Acțiunile militare ale Armatei Române înregistrează importante succese în urma bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, acolo unde soldații români s-au jertfit eroic pentru apărarea fiecărui petec de pământ românesc.

Izbucnirea Revoluției bolșevice din Rusia a lăsat România izolată în fața Armatelor Puterilor Centrale, care au impus condiții înrobitoare României pentru semnarea unui armistițiu.

Situația schimbătoare a cursu­lui evenimentelor a permis României să reintre în război, la 24 octombrie 1918, de partea Antantei, ceea ce a adus-o în tabăra învingătorilor la sfârșitul Primului Război Mondial.

Anul 1918 a reprezentat anul desăvârșirii unității naționale a românilor prin actele de unire a Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) și a Transilvaniei la 1 decembrie 1918 cu Patria-Mamă, Unire la care Ionel Brătianu a adus o contribuție majoră atât la realizarea ei, cât și la recunoașterea acesteia la nivel european. Făurirea statului naţional unitar român, afirmarea și recunoașterea suveranității statului la nivel european, promulgarea unei noi Constituții la 29 martie 1923, legiferarea votului universal şi a reformei agrare au imprimat vieţii politice din România trăsături noi, artizanul fiind același Ionel I.C. Brătianu, în timpul guvernării căruia țara a înregistrat și o puternică creștere economică datorată în principal măsurilor privind protejarea resurselor naturale ale subsolului și a monopolului exercitat de statul român asupra exploatării acestor resurse. De asemenea, în timpul guvernării Cabinetului de Miniștri condus de Ionel I.C. Brătianu, au fost adoptate legi pentru organizarea Armatei, a Bisericii Ortodoxe Române sub formă de Patriarhat (25 februarie 1925), a instanțelor judecătorești, a învăță­mântului și mai ales a fost adoptată organizarea administrativ-teritorială a țării, menită să men­țină unitatea teritoriului național.

Vara anului 1927 a consemnat moartea regelui Ferdinand, la scurt timp, pe 24 noiembrie, urmându-l și sfetnicul său principal, Ionel I.C. Brătianu. Moartea subită a marelui lider liberal a șocat și îndurerat întreaga societate românească, o societate care îi este și as­tăzi datoare acestui eminent om politic pentru dezvoltarea instituțională a țării.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!