Theologica
Isaia şi elefantul. Despre Isaia 8, 3-4

Isaia şi elefantul. Despre Isaia 8, 3-4

Lect. Alexandru Mihăilă, 07 Octombrie 2009

Ca orice profet biblic, Isaia a arătat şi prin gesturi sau acţiuni simbolice mesajul lui Dumnezeu. Un act, câteodată banal (încingerea cu un brâu), alteori chiar ieşit din comun (dormitul pe o parte vreme de multe zile, defilarea prin cetate cu un jug pus pe grumaz), era executat de câte un profet la îndemnul lui Dumnezeu. În sine actul nu însemna nimic, însă profetul le oferea apoi privitorilor explicaţii.

Simbolismul numelor

Într-adevăr, pedagogic vorbind, un asemenea act-simbol se întipăreşte mai bine în memorie. Simbolul în sine are menirea să unească două realităţi, altfel diferite. Aşa îi spune şi numele: symbolos, cel care aruncă împreună. Pune adică laolaltă două lucruri, în cazul nostru, pe de o parte actul executat de profet, gestul vizibil, iar pe de altă parte mesajul lui Dumnezeu. Profetul este însă cel care gestionează acest spaţiu intermediar al întâlnirii dintre cele două elemente şi tâlcuieşte ascultătorilor semnificaţia.

Bun, destul cu filosofia. Ce ne spune Isaia 8, 3-4?

„Atunci m-am apropiat de proorociţă şi a luat în pântece şi a născut un fiu. Şi a zis Domnul către mine: Pune-i numele Maher-Şalal-Haş-Baz. Şi înainte ca băiatul să zică: «tată şi mamă!», toată bogăţia Damascului şi prada Samariei vor fi duse înaintea regelui Asiriei“.

Actul vizibil este aici naşterea unuia dintre fiii lui Isaia. De menţionat că cei doi copii ai lui Isaia care apar în textul biblic poartă amândoi nume cu o semnificaţie aparte. Pe cel mai mare îl chema Şear-Iaşub (în ebraică însemnă „Doar un rest se va întoarce“), iar pe cel mai mic, cel în discuţie, Maher-Şalal-Haş-Baz („Grabnic e jaful, iute e prada“). Numele erau chiar şi pentru vremea aceea ciudate, oamenii obişnuiţi dădeau nume mai scurte copiilor. Îmi imaginez cât de dificil îl striga soţia lui Isaia pe cel mai mic la masă…

Soţia lui Isaia este numită „proorociţă“ prin ricoşeu?

Interesant apoi că soţia lui Isaia este numită „proorociţă“. Termenul în sine a iscat discuţii. Să fie oare doar o denumire prin ricoşeu, aşa cum la noi soţia preotului e numită „coana preoteasă“, deşi în Biserica Ortodoxă nu este admisă hirotonia femeilor? Sau Isaia să se fi căsătorit cu cineva din breaslă, care avea darul profeţiei ca şi el? Există în Scriptură şi alte proorociţe, de exemplu Miriam, sora lui Moise (Ieşire 15:20), Debora, care a funcţionat şi ca judecătoare (Judecători 4, 4), Hulda, cea care l-a ajutat pe regele Iosia în declanşarea reformei religioase (4 Regi 22, 14) sau Noadia, contemporană cu Neemia (Neemia 6, 4). E însă greu de spus. E adevărat că în abordările moderniste care speculează teologia de nişă, soţia lui Isaia, „proorociţa“, este transformată într-o sursă discretă a profeţiilor din cartea biblică. Pentru că în prima parte a cărţii profeţiile includ simbolismul naşterii unui prunc minunat, cu valenţe regale şi chiar supranaturale (capitolele 7-8), speculaţiile feministe o găsesc pe soţia lui Isaia drept o candidată de seamă la paternitatea (pardon, maternitatea) acestor profeţii (cf. Ernst Axel Knauf, „Vom Prophetinnenwort zum Prophetenbuch: Jesaja 8, 3f im Kontext von Jesaja 6, 1-8, 16“, în: Lectio Difficilior 2/2000).

Oricum ar fi, dacă citim contextul, cred că este destul de clar descrisă naşterea unui copil al lui Isaia. „M-am apropiat de proorociţă şi ea a luat în pântece“ ar însemna conceperea propriu-zisă. Nu este singurul exemplu de element matrimonial cu valoare simbolică în Biblie. Înaintea lui Isaia, profetul Osea a primit de la Iahve porunca de a se căsători cu o anume femeie, Gomer, şi de a avea copii, cărora le va pune nume simbolice (cf. Osea 1, 2-9; 3, 1). Osea a avut trei, Isaia am văzut că s-a oprit la doi.

Profeţii prin numele copiilor

De remarcat apoi că numele copiilor, atât ai lui Isaia, cât şi ai lui Osea, au o conotaţie negativă. Ele anunţă apropierea unor dezastre. „Doar un rest se va întoarce“ arată că oastea lui Israel a suferit o înfrângere decisivă pe câmpul de luptă şi doar un rest a scăpat, „Grabnic e jaful, iute e prada“ sugerează cât se poate de grăitor că viitorul nu e deloc roz.

Prin aceste nume-simbol Isaia profeţeşte pedeapsa adusă de Dumnezeu prin asirieni. De altfel, în vremea lui Isaia (740-701 î.d.Hr.), aceştia erau în expansiune în Orientul Apropiat. În 732 cuceresc Damascul, ciuntesc nordul Israelului şi impun tributuri colosale. În 722 cuceresc Samaria, punând capăt regatului nordic al lui Israel, şi deportează clasa conducătoare. În 701, devastează Iudeea, cucerind toate cetăţile cu excepţia Ierusalimului. Acesta este asediat, iar într-un text din analele sale, regele asirian Sanherib se laudă fără menajamente că l-a închis pe regele Iezechia al Iudei ca pe o pasăre în colivie. Iată deci că naşterea fiului lui Isaia, Maher-Şalal-Haş-Baz, avea în ciuda numelui exotic o ancorare solidă în evenimentele istoriei contemporane.

Interpretarea patristică

Ceea ce mi se pare însă foarte interesant şi util discuţiei noastre este modul în care un Sfânt Părinte interpretează acest pasaj. Mă refer la Sf. Vasile cel Mare, în comentariul său la profetul Isaia. Iată ce scrie: „Deci ce este: «Şi m-am apropiat de proorociţă»? Adică „M-am apropiat în duh şi prin cunoaşterea dinainte a celor ce vor fi de proorociţă. Căci am înţeles şi, ca să zic aşa, am venit aproape de contemplarea profetică, am văzut de departe zămislirea de către ea, uitându-mă dinainte prin harisma profeţiei, că a născut Fiu, despre care Domnul a spus că: Cheamă numele lui: «Degrabă-Pradă, Curând-Jefuieşte». L-a prădat degrabă pe cel puternic, care îşi păzea averile, şadicăţ pe cei vânduţi prin păcat şi ţinuţi în lanţurile morţii. L-a prădat pe acela, l-a jefuit cu propriile puteri, dându-i pe cei credincioşi în paza şi supravegherea sfinţilor îngeri ş…ţ Dar nimeni nu va contrazice că proorociţa, la care a venit Isaia cu apropierea prin cunoaştere, este Fecioara Maria, amintindu-şi de vorbele ei, pe care le-a rostit profetic. Căci ce a spus? «Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Căci iată de acum mă vor ferici toate neamurile». Şi fiind atent la toate vorbele ei, nu vei ezita să o numeşti proorociţă. Căci Duhul lui Dumnezeu a venit asupra ei şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o. ş…ţ Iar Acesta, născut din proorociţă, «a luat puterea Damascului şi prăzile Samariei». «Puterea Damascului» sunt cei care cred dintre neamuri, iar «prăzile Samariei», cei care au crezut din tăierea împrejur. Căci Damascul este metropola Siriei, iar Samaria este a Israelului. Doar că poruncile şi faptele de bărbăţie ale celui Născut din proorociţă Îi sunt puse de Domnul în loc de nume, pentru că şi numele Iisus I-a fost pus de Domnul pentru mântuirea pe care ne-a dat-o de la Dumnezeu. Căci spune, «vei chema numele Lui Iisus, căci Acesta va izbăvi poporul Său de păcatele lor»“ (Enarratio in prophetam Isaiam, 208, în: PG 30 477-480).

„Apropierea de proorociţă“, apropiere în duh

Ce observăm? Ceea ce la prima vedere părea un act-simbol, conceperea şi naşterea fiului lui Isaia, pentru Sf. Vasile cel Mare este conceperea şi naşterea lui Hristos. Maher-Şalal-Haş-Baz este de fapt numele lui Hristos, Cel care l-a prădat pe diavol, a jefuit moartea şi a dăruit lumii viaţa. Proorociţa nu este soţia lui Isaia pentru Sf. Vasile, ci Maica Domnului. Apropierea lui Isaia nu sugerează unirea matrimonială, ci „apropierea în duh“: Isaia s-a apropiat ca să audă taina Întrupării rostită chiar de profeţia Fecioarei Preacurate. Cucerirea Damascului şi a Samariei înseamnă convertirea neamurilor şi a israeliţilor.

Eram convins, şi în convingere mă sprijinisem pe comentarii moderne (Hans Wildberger, Jesaja, vol. 1, BKAT X/1, Neukirchener Verlag, Neukirchen-Vluyn, 1972, p. 317; John D.W. Watts, Isaiah 1-33, WBC 24, Word Books, Dallas, 1985, p. 113), că Maher-etc. e fiul lui Isaia, iar proorociţa soţia. Iată că pentru Sf. Vasile orice detaliu, orice act simbolic, este proiectat la Hristos. Sunt două interpretări total diferite. Care o fi cea corectă? Vă mărturisesc că şi eu am fost la fel de debusolat când am găsit această interpretare a Sf. Vasile cum bănuiesc că sunteţi şi dumneavoastră.

Povestea elefantului sau complexitatea înţelegerii

Aici însă intervine elefantul. De fapt, este vorba de o povestire cu un elefant, pe care am auzit-o în multe locuri şi sunt convins că o cunoaşteţi. Un rege indian a invitat câţiva orbi din naştere să descrie un elefant, după ce îl pipăie în prealabil. Unul a pipăit coada, şi a tras concluzia că elefantul este ca o funie. Altul i-a pipăit piciorul, şi a spus că e ca o coloană. Altul urechea, şi a tras concluzia că elefantul este ca o paletă de evantai. Altul fildeşul, şi a zis că elefantul este ca o suliţă. Fiecare în fond avea dreptate, dar era limitat în cunoaştere de zona care îi era accesibilă.

În cazul nostru, avem de-a face cu două tipuri de interpretări. Pe de o parte interpretarea construită prin metoda istorico-critică, iar pe de altă parte cea bazată pe metoda theoretică patristică. Aparent, ele se poziţionează pe direcţii total diferite, ca şi părerile despre elefant. În realitate, cred că ele se completează.

Sigur că este dificil să împaci concret cele două interpretări, să intuieşti cu alte cuvinte cum arată elefantul, adică sensul deplin al textului lui Isaia. De altfel, doar lui Dumnezeu Îi revine cunoaşterea întregului în sine. În cazul nostru, ca oameni, chiar diferenţele ne provoacă să abordăm textul biblic din direcţii cât mai variate, dată fiind complexitatea acestuia. Un text biblic comportă de fapt numeroase interpretări, care nu se exclud reciproc, ci întregesc concepţia generală. Dar ce anume să facem, fără să „orbecăim“ prea mult? Nu trebuie să neglijăm filologia, limbile originale (ebraica şi greaca), cele care ne oferă percepţia directă asupra sensului cuvintelor, construcţiilor, frazeologiei. Dar nu trebuie să rămânem aici, la coada elefantului. Cunoaşterea istoriei, a arheologiei şi a ideilor religioase din Israelul antic sunt iarăşi foarte importante, ca nişte coloane pentru studiul biblic: picioarele elefantului. Merită apoi să ne vânturăm ca urechile elefantului şi puţin prin cultura popoarelor din jur cu care Israelul biblic a venit în contact (canaaniţi, egipteni, babiloneni, greci, romani). Dar dacă vrem să străpungem auto-limitarea erudiţiei şi să ajungem la miezul teologic, la unitatea celor două testamente, la taina lui Hristos, trebuie să atingem şi colţii elefantului, să ajungem adică la cap.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!