Istoria creștinismului (CMLXXV): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (VI)

Cezar ţăbârnă, 24 Mai 2008

La 21 noiembrie 1909, Elie Miron Cristea a fost ales ca episcop de Caransebeş. Episcopul Miron era preocupat de a sădi în inima educatorilor tinerei generaţii iubirea de neam şi de Biserică, considerând că „învăţăturile evanghelice şi alipirea de Biserica noastră au să fie stele conducătoare ale întregului învăţământ“. Episcopul Elie Miron Cristea a avut şi preocupări practice. Astfel, chiar din primii ani de păstorie, a pus bazele unui fond de ajutor al preoţilor, şi un altul pentru văduve şi orfani. De asemenea, s-a preocupat de înfiinţarea bibliotecilor parohiale, pentru care a tipărit, pe cheltuială proprie, numeroase cărţi şi broşuri religioase având conţinut moral, naţional, economic, cărţi de rugăciune, toate ieşite din teascurile tipografiei eparhiale, pentru care a procurat seturi noi de litere şi aparatură nouă. La toate aceste preocupări, desigur, se adaugă cele obişnuite pentru un episcop: vizite pastorale, sfinţiri ale unor lăcaşuri de cult ş.a. Un rol important l-a avut episcopul Miron Cristea la unirea românilor din 1918. Astfel, la 8 noiembrie 1918, episcopul Caransebeşului, din iniţiativă proprie, printr-o circulară trimisă către toate parohiile, a hotărât ca împăratul Austriei, deşi încă nu abdicase, să nu mai fie pomenit în serviciul liturgic, în locul lui preoţii urmând să se roage pentru „înalta noastră stăpânire naţională“ şi pentru „Marele Sfat al naţiunii române“. Ideea lui a fost îmbrăţişată, la 10 noiembrie 1918, fiind „consacrată în mod canonic de către sinodul ortodox, întrunit la Arad, sub prezidenţa episcopului Ioan Pap, locţiitor de mitropolit“. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, la ora 7 s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă şi unită, după care episcopul Caransebeşului a înălţat spre Dumnezeu o „patetică rugăciune de mulţumire“, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!