Istoria sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim

Lucian Gheorghe Ducă, 12 Aprilie 2009

Sâmbăta lui Lazăr se prezintă, din punct de vedere liturgic, ca o sărbătoare înaintea celei a Duminicii Floriilor, zi în care celebrăm Intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste două sărbători au aceeaşi temă: ideea de triumf. Sâmbătă, Domnul a învins moartea prin învierea lui Lazăr, duminică anunţă triumful împărăţiei lui Dumnezeu şi acceptarea lumii a singurului său Rege, Iisus Hristos. Intrarea solemnă în oraşul sfânt a fost, în timpul vieţii lui Iisus, singurul Său triumf vizibil; până atunci El a refuzat în mod voluntar orice tentativă de a fi slăvit şi doar cu şase zile înainte de Paşte acceptă nu doar de bună voie, ci provocând El Însuşi evenimentul. Împlinind cuvântul profetului Zaharia, „iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei“, El a arătat foarte clar că a vrut să fie recunoscut şi aclamat ca Mesia, Regele şi Salvatorul lui Israel. Istorisirea din evanghelie subliniază, într-adevăr, trăsăturile mesianice ale evenimentului: ramurile de palmier, cântarea Osana, aclamarea Sa ca Fiu al lui David şi Rege al lui Israel. Astfel istoria poporului Israel ajunge la sfârşit: acesta este sensul acestui eveniment. Scopul acestui episod a fost de a anunţa şi de a pregăti împărăţia lui Dumnezeu, venirea lui Mesia. Acest lucru se împlineşte în această zi, căci, iată, Regele intră în oraşul sfânt şi în el toate profeţiile lui Israel se împlinesc.

Cum era şi de aşteptat, sărbătoarea pe care o avem noi astăzi de Florii se bazează pe evenimentul biblic, relatat de toţi cei patru evanghelişti. Iată textul din Evanghelia după Matei, care este şi textul evangheliei citite în Duminica Floriilor: „Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe, la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug». Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!“ (Matei 21, 1-9).

La toţi cei patru evanghelişti textul este aproape identic, cu foarte puţine deosebiri. Astfel, Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca vorbesc numai de mânzul asinei nu şi de asină. De asemenea, strigătele de primire exclamate de mulţime au fost variate, aşa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“ (11, 9-10); Luca: „Binecuvântat este împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!“; Ioan: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!“ (12, 13).

Acest text este punctul de plecare a istoriei sărbătoririi acestui praznic împărătesc pentru că, după modelul biblic, ulterior vor fi puse bazele unui cult religios în cinstea şi în amintirea acestui eveniment, care, pe perioada primelor secole creştine, se va derula, aşa cum vom vedea, aproximativ la fel ca în istorisirea biblică.

Sărbătoarea Intrării în Ierusalim, în primele secole creştine

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim - sau popular a Floriilor - se selebrează încă din vechime, de la începuturile creştinismului. O impozantă funcţie liturgică, comemorând această sărbătoare, este atestată încă de la sfârşitul secolului al IV-lea de pelerina apuseană Egeria, care călătoreşte în oraşul sfânt în jurul anului 392 şi în textele rugăciunilor şi lecturilor pe care le găsim în Typiconul grecesc (sec. IX). Egeria precizeaza că oficiul începea la ceasul al IX-lea din zi (ora 13) şi se termina seara pe la ceasul al XI-lea (ora 17), fiind celebrat pe Muntele Măslinilor astfel: se citea episodul din evanghelie, în care era istorisit evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim, apoi, imediat după terminarea lecturii, episcopul se ridica împreună cu toţi şi coborau de pe munte. Întreg poporul mergea înaintea episcopului cântând imne, antifoane şi răspunzând mereu cu „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului“. Copiii, împreună cu toată lumea, ţineau ramuri de palmier sau măslin în mâini şi astfel întâmpinau episcopul pe acelaşi drum şi „în acelaşi fel în care Domnul a fost întâmpinat în ziua aceea“. Este de remarcat faptul că ora de oficiere era după amiaza până seara târziu, chiar noaptea. Aşa se explică faptul că în ritul bizantin al secolelor XI-XII se purtau şi lumânări aprinse în acelaşi timp cu ramurile. Pe măsură ce avansăm cronologic în istorie, vedem că procesiunea de Florii se făcea la început la ora 5 seara, apoi la ora 9, după care la 3 după amiaza şi, în final, ajungând a fi celebrată duminică dimineaţa. Acest lucru îl găsim precizat în tipiconul menţionat mai sus, care conţine, de asemenea, textele rugăciunilor acestei sărbători, utilizate chiar şi cinci-şase secole mai târziu decât data în care au fost alcătuite.

După aceste prime două menţiuni găsim atestări din ce în ce mai numeroase. Astfel, toţi marii Sfinţi Părinţi ai „secolului de aur“ (IV) au dezvoltat predici sau cateheze închinate acestei sărbători printe care: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Chiril al Alexandriei ş.a.

Răspândirea sărbătorii

În 496-502, un catolic pe nume Babboď introduce această ceremonie a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim şi în Biserica Persană. Cam în aceeaşi epocă a fost acceptată şi la Edessa şi în lumea arabă preislamică. În Spania, o găsim deja mentionată la Sfântul Isidor de Sevilia. În Biserica Siro-Iacobită a devenit cu adevărat populară, aşa cum o prezintă un document din anul 834, ca fiind una dintre cele mai mari ceremonii ale anului, la care întreaga populaţie de la oraş şi de la ţară se reunea la biserică. În Ierusalim, episcopul o figura călare pe un asin, reprezentând astfel Persoana Mântuitorului, a Domnului Iisus. În Egipt, Hristos era reprezentat de Sfânta Cruce, care era victorios plimbată prin oraşe şi sate. Procesiunea Duminicii Floriilor era celebrată şi în Franţa epocii carolingiene (sec. IX-X), ca dovadă stă imnul Gloria laus et honor al cărui autor este Teodulf de Orleans, cât şi mărturia lui Amalaire de Metz. Însă, cu toate că în lumea catolică o găsim atestată, cum sunt exemplele Spaniei şi Franţei, pe care le-am dat deja, în centrul economic şi religios al Apusului, Roma, nu există nicio mărturie despre această sărbătoare în primul mileniu, iar toate atestările mai târzii arată o vădită influenţă bizantină asupra oficierii ei.

În Ţările Române, această sărbătoare a intrat pe filieră bizantină, fără a putea fi datată cu exactitate. La curţile domneşti, atât la cea bizantină, cât şi la cele româneşti, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu mare fast la care participau şi împăraţii, respectiv domnitorii, împreună cu demnitarii lor, cărora li se împărţeau făclii aprinse ca la Paşti. Astfel, împăratul Constantin VII Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa „De cerimoniis“, afirmă: „Biserica dă un semnal şi membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» (Constantinopol) şi fiecare dintre ei primeşte, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon“.

Aşa cum ne arată Preasfinţitul Pimen Suceveanul într-un articol despre icoana acestei sărbători, vedem că icoana sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim a început să fie pictată încă din secolul al VI-lea, poate chiar mai devreme, ceea ce dovedeşte faptul că era o sărbătoare foarte preţuită şi, în acelaşi timp, răspândită, astfel apărând necesitatea pictării unei icoane la care oamenii să se poată închina în amintirea acestui eveniment.

Duminica Stâlpărilor

Duminica Floriilor este începutul săptămânii Paştilor şi, de aceea, în vechime ea mai era numită şi „Duminica aspiranţilor“ sau a „candidaţilor la botez“, deoarece în aceasta zi, după o lungă perioadă de pregătire, catehumenii mergeau la episcop şi îi cereau permisiunea de a fi admişi la botez, iar cei acceptaţi primeau de la acesta „Simbolul credinţei“ spre învăţătură. Ea mai era numită şi „Duminica graţierilor“, datorită faptului ca în cinstea acestei sărbători împăraţii acordau graţieri. De asemenea, mai este numită în cărţile de slujbă şi „Duminica Stâlpărilor“, pentru că Mântuitorul a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de finic şi ramuri ale diferitelor feluri de copaci existenţi în Ţara Sfântă, însă acest termen nu prea este folosit în vorbirea curentă a poporului.

S-ar părea că denumirea de „Florii“ (de la latinescul floralia sau florilia, sărbătoarea florilor) ar veni din antichitatea păgână, mai exact de la sărbătoarea închinată în cinstea zeiţei Flora, care avea loc primăvară, lucru care nu este exclus. Este bine ştiut faptul că, într-o anumită perioadă, creştinismul s-a extins foarte repede, întregi popoare fiind convertite la noua religie, însă anumite reminiscenţe ale vechilor religii păgâne au rămas, totuşi, ceea ce s-a întâmplat cu siguranţă şi pe meleagurile ţării noastre. Putem vedea asta în alte diferite practici şi tradiţii care, în anumite regiuni ale ţării, se menţin şi astăzi, cum este, de exemplu, cel al găinii date la înmormântare, obicei întâlnit în zona Olteniei. Ca obicei păgân legat de această zi putem menţiona sărbătorirea celor care poartă numele de floare, care-şi serbează această zi ca fiind ziua numelui lor. De fapt, în sens creştinesc, sărbătorirea zilei numelui se face de cei care poartă numele unui sfânt, pentru a cinsti astfel pe sfântul căruia îi poartă numele, dar şi ca respectivul sfânt să fie ocrotitor pentru ei şi să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Purtând nume de floare nu se poate face o cinstire a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, iar ca argument putem da faptul că în nici una din cele patru evanghelii nu este menţionat faptul că persoanele care l-au întâmpinat pe Iisus ar fi făcut-o cu flori, ci cu ramuri de copaci şi aşternându-şi hainele pe calea pe care trecea Iisus, obicei păstrat în Biserică şi întâlnit atunci când oamenii îşi pun hainele pe jos, sau alte diverse obiecte, în timpul Sfintei Liturghii, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, ca preotul să treacă peste ele. Denumirea creştină ar fi cea menţionată mai sus, şi anume cea de Duminica Stâlpărilor (stâlpare, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă ramură înverzită), dar care este destul de puţin folosită.

Sărbătorirea astăzi

După modelul evanghelic, cât şi după o veche tradiţie pe care am văzut-o expusă la pelerina Egeria şi generalizată apoi în întreaga Biserică creştină, în această zi se aduc în biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate de preot la sfârşitul Sfintei Liturghii şi împărţite apoi credincioşilor, în amintirea ramurilor de finic, de măslin şi de palmier cu care mulţimea l-a întâmpinat pe Domnul în momentul Intrării Sale triumfale în Ierusalim. Acestea sunt purtate în mâini ca semn al biruinţei asupra morţii, pe care Iisus Hristos a învins-o prin învierea lui Lazăr din morţi, dar mai ales prin învierea Sa. Apoi, aceste ramuri de salcie sunt duse acasă şi se pun la icoane, la geamuri, la uşi sau la porţi, pentru ca astfel credincioşii să-L primească pe Iisus în curţile lor, dar mai ales în sufletele şi în inimile lor, aşa cum odinioară a făcut-o şi poporul din Ierusalim. În unele părţi ale ţării, locuitorii de la sate se încing cu ramurile de salcie peste mijloc. Credinţa spune că acest ritual îi apără de boli şi îi face mai robuşti, de asemenea, apără casa de rele şi o protejează de evenimente neplăcute. În Duminica Floriilor, gospodinele merg la biserică şi curăţă mormintele strămoşilor, agăţând de cruci ramurile de salcie.

La noi, Duminica Floriilor este celebrată în toată ţara cu obiceiuri şi tradiţii specifice zonei, iar în toate celelalte ţări creştine această sărbătoare este păstrată şi sărbătorită conform cu Sfânta Scriptură şi cu tradiţia fiecărei ţări, dar aproximativ toate au în comun ramurile de palmier, de măslin ori de salcie.

Sărbătoarea Floriilor în veacul al VI-lea, la Ierusalim

Prima descriere a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, după cum am spus, o datorăm pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfârşitul secolului IV, vizitând Locurile Sfinte ne-a lăsat însemnările ei de călătorie. Jurnalul Egeriei reprezintă pentru noi un document de mare valoare, întrucât ne ajută să reconstituim epoca respectivă.

„A doua zi, adică duminica cu care se intră în Săptămâna Paştilor, numită aici «săptămâna mare», după ce s-au săvârşit, de la cântatul cocoşilor şi până dimineaţa, cele ce se fac, ca de obicei, în biserica Învierii şi la cea a Crucii, duminica dimineaţa deci se merge, ca de obicei, în biserica mare, care se numeşte «Martyrion». Se numeşte Martyrion pentru că este pe Golgota, şi anume în spatele Crucii, acolo unde Domnul a îndurat Patimile, şi de acolo (numele) de Martyrion.

După ce s-au săvârşit toate, potrivit rânduielii, în biserica mare, înainte de a se sfârşi slujba, arhidiaconul înalţă glasul şi zice mai întâi: «Toată săptămâna aceasta, adică de mâine înainte, la ceasul al nouălea, să ne întâlnim toţi la Martyrion, adică în biserica cea mare!». Apoi din nou înalţă glasul şi zice: «Azi, la ceasul al şaptelea din zi, să fim gata în Eleona».

După ce s-a terminat slujba în biserica mare, adică în Martyrion, episcopul este condus în cântări la Biserica Învierii şi acolo fiind săvârşite cele ce sunt rânduite a se face duminica în Biserica Învierii după ieşirea din Martyrion, fiecare întorcându-se acasă, se grăbeşte să mănânce, pentru ca la începutul ceasului al şaptelea din zi toţi să fie în Biserica Eleona, adică pe Muntele Măslinilor, unde este grota în care învăţa Domnul“.

Procesiunea din Duminica Floriilor

„Prin urmare, la ceasul al şaptelea, tot poporul urcă în Muntele Măslinilor, şi anume la Biserica Eleona, şi vine şi episcopul. Se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac, de asemenea, lecturi. Şi când se apropie ceasul al nouălea din zi, se urcă în cântări la Biserica «Imbomon», adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri şi acolo se stă; căci tot poporul, totdeauna când episcopul e prezent, e poftit să şadă, în picioare rămânând continuu numai diaconii. Se intonează şi aici imne şi antifoane potrivite cu locul şi ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugăciuni.

Când se apropie ceasul al unsprezecelea, se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!».

Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care - mici fiind - îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul.

Din vârful muntelui şi până în oraş şi de acolo până la Biserica Învierii, prin tot oraşul, merg absolut toţi pe jos; dar şi doamnele şi bărbaţii de vază, câţi sunt, conduc pe episcop, intonând refrenul: «Bine este cuvântat...»; şi aşa, încet-încet, ca să nu obosească poporul, abia pe seară se ajunge la Biserica Învierii. Ajunşi aici, deşi târziu, se face totuşi Vecernia, apoi din nou rugăciunea la locul Crucii, după care se slobozeşte poporul.“ (Egeria, Însemnări de călătorie)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!