Catedrala Patriarhală din Bucureşti Biserica din satul Ordoreanu Nou, comuna Clinceni, judeţul Ilfov Crucea Eroilor de pe Caraiman, Munţii Bucegi Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa Castelul
Istoria Văii Tazlăului Sărat, într-un muzeu unic în ţară
La Prăjeștii Bacăului, nu departe de Moinești, există, de aproape un an, singurul muzeu tematic din țară și din Europa închinat vieții răzeșilor găzari. Aici au fost adunate, ca să ne spună povești de muncă și cărăușie, mărturii și obiecte ce au aparținut lucrătorilor la cele mai vechi sonde de păcură din Moldova - găzarii de pe Valea Tazlăului Sărat.
De la intrarea în Moinești, o fâșie lucitoare de asfalt, de vreo patru kilometri, se strecoară cu dibăcie pe sub umbra ogrăzilor largi, ca să te lase, buimăcit de așa infrastructură, fix în fața Muzeului Răzeșilor Găzari de la Prăjești. De un an de zile, de când s-a ridicat impozanta clădire, pe pământurile ce au aparținut odinioară meșterului dulgher Alexandru Parascan, locul a devenit un fel de centru al satului. Spre muzeu au venit și dinspre muzeu pleacă acum toate energiile adunate vreme de veacuri în tolba vieților simple, dar atât de curat trăite, atât de în acord cu natura, cu darurile sale și cu bunul rost al satului tradițional de sub munte ale prăjeștenilor. Căci oamenii de aici au fost mai întâi lucrători ai pământului, cu răzeșii risipite pe toată Valea Tazlăului Sărat și abia apoi „găzări”, cum singuri își spun, lucrând la extracția păcurii, mai întâi din fântâni, cu instrumente rudimentare, apoi, pe măsura trecerii timpului, cu tehnologii mai moderne.
Fără doar și poate, găzăria a fost pe aceste meleaguri un mod de viață, influențând specificul familiei tradiționale. Istoria acestei îndeletniciri ar fi rămas, probabil, risipită în mici crâmpeie de amintire, prin podurile șurilor, prin cufere vechi, prin cutiile cu fotografii zimțate, îngălbenite de timp, dacă Fundația culturală „Urmașii răzeșilor găzari de pe Valea Tazlăului Sărat”, coordonată de scriitorul ieșean Constantin Parascan, fiu al satului Prăjești, nu s-ar fi gândit s-o așeze în chivotul neuitării - un muzeu al satului. „Noi am înființat fundația în 2008, tocmai cu gândul de a a conserva, întâi prin fotografii, prin cercetare științifică, apoi prin colecționarea de obiecte, spiritul zonei. Mi-am dat seama că bogăția asta se pierde, că ni se strecoară așa, printre degete. De la izvoarele Tazlăului Sărat până la îmbrățișarea cu Tazlăul Mare, în dreptul Tescanilor se întinde Valea Tazlăului Sărat; ăsta e arealul pe care ne-am dorit să-l conservăm prin acest muzeu. E aici o matrice care are caracteristici asemănătoare: portul, cuvântul, meșteșugurile, comerțul, înrudirile”, spune scriitorul.
Dar de la gând la faptă drumul e adesea lung, iar obstacolele, uneori de nesurmontat. La Prăjești însă, autoritatea publică locală a înțeles extrem de bine rostul acestui demers, sprijinindu-l ferm. „Pe fonduri europene nu se alocau bani atunci, decât pentru renovări. Dar noi aveam nevoie de o construcție nouă. Așa că am încercat orice, am bătut la orice ușă ne-a trecut prin gând. Ne-am apucat prin iunie 2014, iar în decembrie clădirea a fost gata. Apoi, anul trecut am depus un proiect la Consiliul Județean pentru amenajări și dotare”, a declarat primarul Câdă Ionică.
Un pic de istorie locală
Cândva, pe locul muzeului se afla fânarul din gospodăria dulgherului Alexandru Parascan (bunicul lui Constantin Parascan), gospodar cunoscut în Prăjești la începutul veacului trecut. Apoi, acolo a locuit Costache Parascan, tatăl scriitorului, iar în perioada comunistă, grădina a fost trecută abuziv în proprietatea comunei Măgirești, pentru a se construi un cămin cultural. Costache Parascan a rămas doar cu oleacă de pământ în jurul casei, blestemându-i pe comuniști până când s-a stins.
Dar istoria avea să întoarcă pagina și pământul să revină din nou, în anii din urmă, în proprietatea urmașilor familiei Parascan. Mai exact a nepotului - Constantin Parascan, unul dintre numele rezonante ale muzeografiei ieșene (Casa „Pogor” și Bojdeuca „Ion Creangă”). „Am donat pământul bunicului pentru că mi-am dorit încă din tinerețe să avem aici, în satul nostru, un muzeu în care să se regăsească spiritul strămoșilor. N-am fi reușit să facem nimic fără sprijinul primarului Câdă Ionică, un gospodar vrednic, mare iubitor al acestor locuri”, spune Constantin Parascan. Costurile clădirii, construită de la zero și gândită special pentru a găzdui minisecțiunile muzeului, au fost suportate de Primăria Măgirești, în a cărei administrare intră și satul Prăjești.
Cine au fost răzeșii găzari
Pe Valea Tazlăului Sărat zăcăminte de păcură au existat dintotdeauna, dar primele mărturii scrise despre existența zăcământului provin de la Marco Bandini, arhiepiscop romano-catolic, administrator apostolic al credincioșilor catolici din Moldova în perioada 1644-1650, și de la Dimitrie Cantemir. La început, zăcământul se extrăgea rudimentar. „Un sistem mai modern de exploatare a început a se folosi înainte de al Doilea Război Mondial. Exista o societate - Steaua Română, cu sediul la Solonț, în apropiere. Apoi, după război s-a naționalizat, au început exploatări nemiloase, iar producția a scăzut vertiginos din cauza scăderii presiunii”, explică primarul Măgireștilor, cel care face diligențele de muzeograf pentru turiștii ce vin să viziteze muzeul.
Păcura a scris, cumva, istoria acestor meleaguri. La 1774, Moineștiul avea 15 case. Prăjeștii și Valea Arinilor aveau 45 de case. Apoi, pe măsură ce extracția petrolului a luat amploare, Moineștii s-au mărit considerabil, devenind oraș, iar satele din zonă s-au extins. Primele distilerii au fost puse pe picioare de evrei. Vara, răzeșii își lucrau pământurile, iar iarna, ca „găzări”, mergeau „pe drum”, în cărăușie, să vândă păcura. „Apoi, s-au creat și o serie de activități conexe celei de exploatare. De pildă aduceau lemnul pentru construirea turlelor de sondă. Găzării au început, la un moment dat, să fie angajați. Și se lăsau de cărăușie. Și râdeau găzării de cei angajați, le ziceau: «Uite, trăistarii pleacă la muncă». Pentru că omul își punea mămăliga în traistă și pleca la serviciu. Mi-aduc aminte că mama îmi spunea să nu mă comport ca un găzăr; găzării erau orgolioși, mândri, înjurau, ca să-și stimuleze caii”, își amintește primarul Câdă Ionică.
Muzeu amenajat după toate canoanele domeniului
„Am vrut să facem un muzeu tematic, cu obiecte originale, nu cu reproduceri. Toate primite din donații din zona noastră, iar o parte donate de mine. Panotarea a fost făcută cu ajutorul specialiștilor de la Muzeul Județean Neamț, pe minisecțiuni axate pe viața și activitatea răzeșilor găzari de pe Valea Tazlăului din cele mai vechi timpuri și până azi”, spune scriitorul în timp ce-mi prezintă interiorul.
Muzeul chiar așa arată - ca un album ce așteaptă să-i parcurgi paginile: minisecțiunea de arheologie și numismatică (cu urme ale culturii Cucuteni și monede din tezaure descoperite în zonă), minisecțiunea de documente și acte administrative legate de activitatea de cărăușie a găzarilor, o minisecțiune de etnografie, în care se regăsesc obiecte din gospodăria tradițională (bucătăria răzeșilor găzari), dar și legate de ocupațiile casnice ale femeilor (camera meșteșugurilor), o minisecțiune de obiecte religioase și carte bisericească, precum și o colecție de icoane pe lemn, minisecțiunea de învățământ (manuale școlare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului trecut donate în special de familia Bibiri din Cernu).
Colecția muzeului este completată de o secțiune în aer liber, cu obiecte ce reflectă ocupațiile răzeșului găzar (dulgherit, fierărie, munci agricole, cărăușie) și chiar o căruță cu coviltir cu care găzarii obișnuiau să umble în călătoriile lor prin Moldova, pentru a-și vinde păcura. Lângă această secțiune a fost reconstituită o instalație tradițională de extras păcură, o hecnă, cum i se spune în zonă.
În muzeu se găsesc documente și obiecte rare: planul desfacerii moșiilor Măgirești și Prăjești întocmit de gheometrul (cel care se ocupa de cadastru) satului, în 1856, folosind ca unitate de măsură „palma domnească”; un antimis de la 1844, de la biserica din Valea Arini, un splendid chivot miniatural pentru împărtășit soldații pe front. „Am păstrat de la bunicul un jug și patru roți la care n-a mai apucat să pună obadă (n.r. - partea circulară a unei roți de lemn, peste care se montează șina), primul său buletin de populație, din 1933, și cărțulia sa de comerț ambulant. Cu asta mergea el prin țară și putea să vândă păcură, gaz, sare”, subliniază Constantin Parascan.
Pentru viitor, planurile legate de muzeu vizează extinderea și transformarea sa într-un complex muzeal, care să includă și casa dulgherului Alexandru Parascan, din apropiere, construită de acesta în 1866, precum și grajdul din gospodărie, construit după vechiul tipic al lucrului în lemn.