Iuliu Maniu, 145 de ani de la naștere

Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, fiind al doilea din cei cinci copii (Cassiu, fratele mai mare și apoi surorile Sabina, Cornelia și Elena) ai lui Ion și Clara Maniu. Tatăl său, ju­de­cător la tribunalul din Zalău, era nepot de soră al lui Simion Bărnuțiu, o personalitate mar­can­tă a luptei naționale a ro­mânilor din Transilvania, dar și a revoluției de la 1848. Mama lui Iuliu Maniu era fiica vicarului Demetriu Coroianu și soră a lui Iuliu Coroianu, redactorul și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892 prin care românii din Transilvania își afirmau drepturile naționale.

Tânărul Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, apoi liceul la Zalău, iar studiile universitare le-a făcut la Viena și Budapesta, obținând diploma de doctor în drept în 1896. Din 1898, Iuliu Maniu va profesa avocatura la Blaj, ca jurisconsult al Mitro­poliei Unite. În 1915, a fost mobilizat și a participat ca ofițer al armatei austro-ungare la ope­rațiunile militare de pe frontul italian. În 1918, el s-a implicat activ în lupta pentru Marea Unire, a fost unul dintre artizanii acesteia, iar din 1919 și până în 1920 a condus Consiliul Dirigent, organismul care a cooordonat tranziția și integrarea Transilvaniei în statul român.

În 1926, împreună cu Ion Mihalache a fondat Partidul Na­țional Țărănesc, al doilea mare partid al României interbelice. Între 1928-1930 a fost prim-mi­nistru al României, demnitate pe care a mai deținut-o de încă două ori - iunie 1930 - octombrie 1930, octombrie 1932 - ianuarie 1933. Relația tensio­nată cu regele Carol al II-lea pe tot parcursul deceniului al treilea, opoziția față de dictatura regală, de cea a lui Antonescu și, în final, față de regimul comunist sunt reperele luptei sale politice între anii 1938-1947. La 11 noiembrie 1947 este condamnat la închisoare pe viață, întemnițat la Galați, apoi la Sighet, unde moare la data de 5 februarie 1953.

Omul și creștinul Iuliu Maniu

Iuliu Maniu nu a fost căsătorit și nu a avut copii. În schimb, s-a bucurat de cei câțiva nepoți dăruiți de surorile sale și de care s-a îngrijit pe întreg parcursul vieții sale. Spre deosebire de alți politicieni contemporani cu el, Iuliu Maniu nu a strâns averi, nu a fost preocupat de acest aspect. A fost un om cumpătat, care a trăit modest și care în permanență a fost aspru cu sine și generos cu cei aflați în nevoi. Nepotul său, Ionel Pop, povestește un episod semnificativ în acest sens. Maniu era îmbrăcat totdeauna îngrijit, cu hainele curate, dar purtate îndelung. În iarna lui 1942, Pop a constatat că paltonul lui Maniu era ros de atâta purtare și i-a făcut rost de câțiva metri de stofă pentru un nou palton. Maniu i-a mulțumit, dar peste câteva zile, acesta l-a văzut tot cu același palton. L-a întrebat ce a făcut cu stofa, iar răspunsul a fost că „i-a dat-o lui Liveanu, secretarul său, care nu are un palton bun”.

Omul Maniu a fost un personaj intransigent, care nu s-a abătut de la principiile sale și nu a făcut compromisuri de dragul funcțiilor sau avantajelor. Ilustrativă a fost atitudinea sa față de regele Carol al II-lea, al cărui comportament lipsit de morală și antidemocratic l-a sancționat aspru. Regina Maria povestea că la una din ultimele discuții dintre ardelean și regele Carol al II-lea acesta din urmă s-a simțit tratat ca un școlar. Și Constantin Argetoianu în „Amintirile” sale vorbește despre tăria de caracter a lui Maniu, despre modul subtil în care își impunea părerile. Ședințele cu Maniu, zice el, erau interminabile. Acesta îi asculta pe toți, îi lăsa să vorbească toată noaptea, apoi spunea că mâine vor relua ședința. Totul se termina până când ceilalți avansau soluția dorită de cel supranumit „Sfinxul de la Bădăcin”.

Din punct de vedere religios, Iuliu Maniu a fost greco-catolic, însă, fire deschisă, a fost în permanență un militant pentru ecumenism. De altfel, când se afla în București, în timpul său liber, frecventa slujbele unei biserici greco-catolice și ale uneia ortodoxe. Nu trebuie uitată nici relația de amiciție din tinerețe, cu Miron Cristea, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Implicarea lui Miron Cristea în lupta pentru Unire i-a apropiat pe cei doi, între ei existând mai tot timpul un dialog, chiar și atunci când opiniile lor, pe marginea unor subiecte de actualitate ale acelor vremuri, au fost divergente.

Corifeu al Marii Uniri

Se cuvine să încheiem această evocare a lui Iuliu Maniu amintind câteva aspecte din lupta lui Maniu pentru Unire. În primul rând trebuie subliniat faptul că, încă de la sfârșitul veacului al XIX-lea, tânărul Iuliu Maniu se implică în lupta pentru cauza românilor din Ardeal. Devine membru al Partidului Național Român, este ales deputat în 1906. De la tribuna parlamentară din Budapesta el înfierează abuzurile și lipsa de drepturi ale românilor, remarcându-se rapid ca o personalitate marcantă a cauzei românismului. În 1915, când are de ales între a semna o de­clarație de fidelitate față de statul maghiar și a pleca pe front, Maniu alege a doua soluție. Dacă ar fi semnat declarația, care ar fi avut o mare greutate în Ungaria și în România, după cum recunoșteau oficialitățile maghiare, gestul său echivala cu o capitulare.

La sfârșitul războiului, Iuliu Maniu este însărcinat de Partidul Național Român să negocieze, la Viena, cu ministrul de război al defunctului imperiu, întoarcerea batalioanelor de români ardeleni în patrie și să reprezinte interesele româ­nești. Maniu este o voce credibilă, dar și intransigentă în negocierile cu autoritățile maghiare, el fiind de altfel cel care va transmite mesajul că românii vor despărțirea definitivă de Ungaria.

Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, într-o zi de duminică, începută, așa cum era firesc, cu oficierea Sfintei Liturghii, Maniu este ovaționat la intrarea în sală, fiindu-i astfel recunoscute meritele sale în înfăptuirea actului unirii și poziția de lider al românilor din Transilvania.