Reportaj
La colindat prin satele de altădată

La colindat prin satele de altădată

23 Decembrie 2011

Asistăm neputincioşi la o secularizare a obiceiurilor şi tradiţiilor satului românesc. Colindatul, cel mai cunoscut obicei de Crăciun, nu mai este practicat de oricine. Dacă înainte nu era casă să nu fie colindată, şi nu doar de un grup, ci de cât mai multe, astăzi glasurile colindătorilor mai intră în casele gospodarilor doar prin intermediul radioului şi televiziunii sau al compilaţiilor audio, dezgolite parcă de bucuria şi trăirea vestitorilor Naşterii Domnului. Cu îndemnul de a lăsa sfiala deoparte şi a pleca "printre case a colinda", vă propunem o întoarcere în timp, în lumea satului de altădată, în Ajunul Naşterii Pruncului Sfânt, prin gura şi amintirile unor ierarhi ai Bisericii noastre.

Înalt Preasfinţitul Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, ne-a povestit despre clipele frumoase petrecute alături de familie în perioada sărbătorilor şi de modul în care se pregăteau pentru întâmpinarea Naşterii Domnului: "Satul nostru se cheamă Muntenii Buzău, adică oamenii din Munţii Buzăului, care erau împământeniţi în judeţul Ialomiţa. La sfintele sărbători ne îmbrăcam cum se îmbrăcau moşii şi strămoşii noştri înainte, în opinci cu nojiţe până după genunchi, ca să ţină ciorapii din lână şi obielele, cu cămaşă albă de in scoasă afară din pantaloni, cu bundiţă şi cu căciuliţă pe cap. Am avut parte să trăiesc şi să cresc într-o familie bine organizată, deşi eu sunt orfan de război, tatăl meu, în Primul Război Mondial, s-a dus şi n-a mai venit; mama a trebuit să se recăsătorească pentru că o femeie când este singură ori este bănuită, ori dispreţuită, iar mama a ţinut să fie casa - casă, iar pe noi, copiii, să ne crească cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de rânduielile noastre creştineşti şi mai ales de credinţă şi de bună convieţuire între noi. În aşa fel ne împărţeau alimentele şi hainele încât să nu fie supărare şi motiv de invidie şi ceartă, făcea de aşa manieră să fim îmbrăcaţi toţi la fel. Părinţii mei, tatăl vitreg şi mama, au deschis o prăvălie, un magazin mixt, universal, unde vindeau diferite articole, unelte, alimente, de tot felul.

Am trăit cu părere de rău după tatăl meu, pentru că a plecat în război când aveam un an şi jumătate şi nu s-a mai întors, iar lumea care îl cunoscuse îl aprecia ca fiind un om blând, comunicativ şi luminos la faţă, lucru care mă bucura, pentru că eu nu l-am cunoscut.

Din două părţi venea bucuria sărbătorii Naşterii Domnului, în primul rând pentru bucate şi în al doilea pentru că primeam haine noi, iar casa era proaspăt văruită şi curăţită de către mama şi Rada, sora mea mai mare, şi astfel intrai cu un alt aer în casă, ca într-o casă nouă. De sfintele sărbători totdeauna aveam bucuria aceasta, pentru că eram toţi fraţii împreună cu părinţii noştri, "şi ce este mai bun şi mai frumos decât a fi fraţii împreună", şi astfel petreceam după cuvântul psalmistului. De Crăciun şi de Paşti căutam să fim acasă toţi, să nu fim plecaţi pe drum, pe undeva, prin urmare, era familia întreagă, şi aş putea să spun că se sacrificau, şi în loc să meargă să facă negustorie, de sărbători eram cu toţii acasă, în jurul mesei şi la gura sobei. Părinţii noştri uitau de toate necazurile şi de toate supărările şi ne povesteau de copilăria lor, cum a fost la vremea lor, cum erau vecinii şi rudele.

De Sfintele Sărbători ale Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, noi, copiii, cu mult înainte, de la Sfântul Nicolae ne pregăteam, şi ne făceam nişte bice cu vârful de mătase şi trosneam din ele, iar unii mai mari veneau şi cu buhaiu şi cu clopote mari, din care se puneau la gâtul vitelor ca să nu se piardă. Noi, copiii, umblam cu clopoţei de bronz, cu bice şi cu buhaiul şi întărâtam câinii, care hălălăind se luau după noi pe stradă, şi mergeam pe la porţile şi ferestrele caselor strigând: "Primiţi cu colindul?" sau "Primiţi Pluguşorul?", şi dacă răspundea cineva sau nu, noi cântam diferite cântări şi urături, ca de exemplu: "Am venit şi noi o dată,/ La un an cu sănătate,/ Dumnezeu să vă ajute/ La covrigi şi la nuci multe!/ Bună dimineaţa la Moş Ajun!/ Ne daţi ori nu ne daţi?" Era o veselie deplină, mergeam din casă în casă şi oamenii ne dădeau covrigi, nuci, mere, pâinici calde, pe care le puneam în trăistuţă. Tata insista să stăm acasă să nu mai umblăm prin zăpadă şi prin ger că ne dă el tot ce primim din sat, dar noi nu ne înduplecam în nici un chip, voiam să mergem noi să le căpătăm şi să ducem vestea cea bună a Naşterii Domnului la toţi consătenii. Şi bucuria era trăită şi simţită de toţi pentru că tot satul era plin de cete de colindători, cei mici mergeau după prânz până către seară, iar cei mari colindau până în zori."

"Ce mai veselie cu colindatul!"

Înalt Preasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, precum marele povestitor Ion Creangă odinioară, ne-a vorbit despre păţaniile şi bucuria mersului cu colinda prin satul său natal, Cracăul Negru, din Munţii Neamţului:

"Calendarul nostru ortodox este unic pe faţa pământului. Când ne gândim la calendarul ortodox românesc, pentru că are un specific aparte, avem o mare bucurie. Viaţa noastră se ţine ca şi candelabrul cu 12 lumini, în cele 12 luni ale anului, îndreptându-ne pasul în timpul vieţii de fiecare zi. Nimeni dintre noi nu a fost mai puternic marcat de marile sărbători creştine, care încep cu venirea Crăciunului sau a Praznicului Naşterii Domnului Iisus, pe pământul pe care ne naştem şi noi mereu.

Aşadar, Crăciunul la Cracăul Negru, satul în care a binevoit Dumnezeu să mă întrupez şi eu, ca tot omul, începe în inima noastră chiar de la începutul postului. Era deja începutul pregătirii prin osteneala postirii. Ne pregăteam cu mare grijă. Încercam emoţii fără a ne gândi să le biruim.

Mai bine zis, intram în atmosfera sacră a timpului închinat celui mai mare act din istoria omenirii: venirea lui Iisus printre noi, oamenii, ca să ne bucure nu doar cu prezenţa Sa, ci şi cu lucrarea Sa mântuitoare, pentru fiecare dintre noi.

În timp ce se apropia Crăciunul, mama ne punea să facem curăţenie peste tot, cu mare grijă. Se începea văruitul prin casă, scoţându-se toate lucrurile în ger şi sub fulgii de omăt. În casa noastră bătrână de peste 200 de ani, se lipea pe jos cu pământ, un fel de argilă specială care rezista multă vreme fără să se lipească pe picioare. De cele mai multe ori, lipeam şi eu cu fratele meu, cu care mă băteam cu lutul pentru lipit, până ce mama ne lipea câteva palme ca să ne potolim.

Focul din lemne duduia în sobă pentru a se usca văruiala şi lipeala de pe jos. Până la Crăciun, în Cracăul Negru, nu se auzea nici un ţipăt disperat de purcel, că i s-ar scurta viaţa. Nici nu se gândea cineva să tulbure liniştea înaintea sărbătorilor de Crăciun. Se ţinea cu sfinţenie la pace, în natură, cu toate vieţuitoarele ei. Doar venea Iisus! Cum să tulburi ceea ce a creat El?

Se aştepta cu emoţie vremea spovedaniei. Ce bucurie era pe noi, Doamne sfinte! Ce râvnă de a merge mai repede, pentru a prinde rând la mărturisire. Ce mângâiere că eram iertaţi toţi ca să ne putem împărtăşi la biserică, chiar în ziua Naşterii lui Iisus!

Simţeam că ne naştem odată cu Iisus! Că devenim gemeni cu Iisus! Că avem prieten veşnic şi că nu vom mai muri niciodată.

Dar când venea preotul Gheorghe Savin cu icoana Naşterii lui Iisus pe la casele noastre?! Niciodată nu se vor uita aceste rânduieli desprinse din cerurile cu cântec de înger!

De Ajun de Crăciun, spre seară, grupuri de tineri îmbrăcaţi în cele mai frumoase haine-port popular specific locului, mergeam la preotul satului, de unde începeau colindele, potrivit obiceiului străbun. Erau dansuri şi urări care se auzeau până departe cu hăulitele lor tinereşti. Urmau jocul cu Ursul, Capra şi la urmă Irozii. Un adevărat spectacol de ziua cea mai mare a omenirii.

Eu nu am mers niciodată cu arnăuţii, aşa se chemau aceşti tineri care se prezentau în faţa preotului, pentru prima oară, pentru a primi binecuvântarea de a merge cu colindul. Nu puteam suporta iţarii de lână care te strângeau mai ales la genunchi şi nu puteai dansa. Cu Ursul am mers de câteva ori, dar mă înnăduşeam în pielea de urs cu care ne îmbrăcam. Iar cu Capra nu am mers niciodată, prea clămpănea din gură şi era tare urâtă.

Bucuria cea mai mare era când mergeam cu uratul pe la casele oamenilor, care ne primeau cu inima deschisă. Aveam cu noi tălăngi mari, buhaiuri, bice şi tobe.

Ce mai veselie cu colindatul! Mergeam în grupuri mărişoare, şi cam de aceeaşi vârstă. De câteva ori nu am fost primiţi cu colinda. Tot repetându-se, cam la aceeaşi gospodari, ne-am gândit să-i facem să meargă şi ei cu colinda, aşa, mai original.

Le scoteam poarta din ţâţâni şi o duceam în spinare pe uliţi mai îndepărtate. Dimineaţa se trezeau fără poartă la nas. Nu ştiu ce zgomote le-a făcut gura, dar râdea tot satul când treceau şi vedeau poarta luată. După câteva zile, trecătorii strigau pe vecin să se ducă să-şi care poarta, că e sus, pe uliţa alăturată.

Aşa i-am lecuit. În anii următori erau bucuroşi să ne primească. Cu unul însă am păţit-o. Cum-necum, s-a aflat cam cine ar fi batjocoritorii. După ce am colindat în faţa casei, când gospodina ne împărţea daruri, de după casă a apărut bărbatul cu un par cât toate zilele. Să fi văzut spectacol atunci. De frică, în fuga mare nu mai încăpeam pe poartă, aşa că am dărâmat tot gardul, cu porţi cu tot. După ce am fugit o bucată de drum, crezând că gospodarul fuge cu parul după noi, ne-am aşezat pe jos să leşinăm de râs. A fost cea mai grozavă noapte de Crăciun la Cracăul Negru, din Munţii Neamţului.

Dar cea mai mare groază o simţeam când stăteam la slujbă în biserică şi în faţa mea, jos, lângă iconostasul Maicii Domnului, erau aşezate darurile proaspete pe care le aduceau creştinele cu multă evlavie: cârnăciori, tobă, lebăr, jambon, brânză cu smântână, caş, lapte covăsit de oaie, fagure de miere de albine. Stând în genunchi în faţa tatălui meu, uşurel şterpeleam câte un cârnăcior, nemaiputând răbda sfârşitul slujbei care ducea la sfinţitul ofrandelor şi împărţirea lor la popor.

Tot acelaşi război lăuntric îl simt atunci când merg prin bisericile argeşene şi văd cum pruncii stau şi se uită la darurile care sunt puse chiar în faţa icoanei pentru binecuvântare! Mă opresc aici cu arătarea obiceiurilor străbune din satul în care m-am născut."

"În braţele bunicilor am învăţat a colinda"

Pentru Preasfinţitul Părinte Andrei Făgărăşanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, mersul cu colindatul în Ajunul Naşterii Domnului a fost încărcat de înţelesuri teologice şi tradiţionale creştine:

"În Tradiţia Bisericească, colindele au un loc aparte. Ele vorbesc despre Mântuitorul Hristos şi nu sunt altceva decât transmiteri orale despre viaţa, activitatea şi minunile Sale. Perioada aceasta a Postului Naşterii Domnului Iisus Hristos ne aduce aminte de leagănul copilăriei, când în braţele bunicilor am învăţat a colinda. Copii fiind, în Ajunul Crăciunului, cu traista în spate, umblam de la vecin la vecin, rudenii şi cunoscuţi, din casă-n casă şi vesteam Naşterea Domnului, iar gospodarul, "gazda" pe care o colindam ne binecuvânta cu colaci copţi pe vatra cuptorului, mere şi nuci. Seara, în ajun, colindau "cetele", iar după orele 22:00, colindau maturii, "căsătoriţii". Intrau câte două-trei perechi în curtea "gazdei". Colindau la geam, intrau în casă, serveau din ţuica, vinul şi cozonacul pregătite, după care îi însoţea şi gazda la următorul. Şi aşa, din casă în casă, se colinda tot satul. Adevărat concert duhovnicesc! Sufletele se bucurau colindând! Colinda este semn al bucuriei, care comunică cu Dumnezeu. Colinda vesteşte venirea lui Dumnezeu pe pământ, eveniment unic întâmplat în istorie. Satul românesc păstrează şi astăzi colindele străvechi şi le vestesc pe uliţele satului copiii şi credincioşii în perioada aceasta, a Postului Naşterii Domnului."

Preasfinţia Sa ne-a împărtăşit şi din învăţătura satului legată de tradiţia colindatului: "Cel dintâi gând în legătură cu colindele este vechimea lor. Ele ne vin din adâncul istoriei creştine româneşti, unele din ele chiar înainte de formarea poporului român, din secolul I, din momentul în care prin părţile Dobrogei a trecut Sfântul Apostol Andrei. Colindele, prin cei care le cântă, transmit primele învăţături despre Iisus Hristos, şi anume că este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl din Ceruri, prin lucrarea Duhului Sfânt, care "pentru noi şi pentru a noastră mântuire a venit pe pământ". Iată, deci, teologie transmisă de popor prin gura poporului, mai înainte de a se scrie vreo carte despre aceste lucruri. Al doilea gând despre colinde, păstrat din copilărie, este acela că sunt învăţături care se cântă. Cuvintele se adresează minţii, iar melodia se adresează inimilor noastre. Cuvintele cântate se ţin mai uşor minte şi parcă vin de la sine. Colindele au melodii uşoare şi se învaţă foarte repede, precum doinele. Am simţit că noi, ca şi copii, cântăm despre un Copil Care se năştea. Ultimul gând rămas este cel al păstrării cu sfinţenie a colindelor, ca un tezaur sfânt, pentru că ele sunt însuşi trecutul nostru românesc. Nu avem alte mărturii de limbă românească mai vechi decât colindele şi folclorul."

"Oamenii intrau bucuroşi în "duhul sărbătorii""

Înalt Preasfinţite Părinte Casian, ce a însemnat praznicul Naşterii Domnului în anii copilăriei?

Reperele sacre ale sărbătorii Naşterii Domnului sunt în copilăria noastră doar atunci când Dumnezeu ne-a oferit şansa de a ne naşte şi de a creşte într-o familie evlavioasă, tradiţională. În familie primim primele deprinderi, primele învăţături şi bucurii, mai ales la sărbătorile mari: Crăciunul şi Paştile.

Sărbătoarea Crăciunului are o vădită deschidere spre înţelesurile spirituale la nivelul copilului. Tema în sine este accesibilă copilului, iar manifestările ca atare, tradiţiile, obiceiurile, colindele mai ales, fac parte din viaţa celor mici integraţi armonios în familia lor. Din familie se transmit convingerile religioase pe care le împărtăşim şi altora. Se poate aprecia existenţa unui gen de apostolat al copilului, mai ales în manifestările comunitare şi tradiţionale ale sărbătorii Naşterii Domnului.

Toţi ne referim, în acest înţeles, la zestrea genetică - spirituală moştenită de la bunici şi de la părinţi, dar şi de la alte persoane din locurile natale. Avem o pecete aşezată în suflet care se manifestă, ca şi în copilărie, tot restul vieţii noastre. Creştem şi noi în înţelesurile mai profunde, deodată cu vârsta, dar ne place să rămânem spiritual tot copii. "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi" este porunca şi invitaţia sfântă a Mântuitorului, pentru toate vârstele omului. Puritatea, curăţia sufletească şi decenţa manifestărilor creştineşti din copilărie, din familie şi din sat, evident cu Biserica în frunte, rămân repere neşterse din patrimoniul nostru de inimă!

Lumea însă se schimbă. Cu toţii observăm acest aspect. Cu schimbarea mentalităţii, satul pierde din importanţa sa spirituală, tradiţională şi culturală. În fond, satul era într-o "Liturghie" comunitară a bucuriei zile în şir. Oamenii intrau bucuroşi în "duhul sărbătorii" iar "duhul sărbătorii" penetra sufletele, provoca reconcilierea şi asigura cel mai bun cadru al comuniunii, al într-ajutorării şi al solidarităţii.

În copilăria mea, la sat, nu erau copii fără părinţi şi foarte rar părinţi fără copii! Nu era nimeni sărac sau singur de Crăciun! Acum, vedem schimbări, din nefericire nu tocmai în bine şi la sate, dar mai ales la oraşe.

De aceea, credem că nu ne vom mai întoarce la satul de odinioară, ci mai curând va trebui să interiorizăm, să studiem, să cercetăm şi să preluăm ceea ce se poate prelua din tezaurul nemuritor al datinilor, dar pe fondul clar şi curat al dreptei credinţe despre Naşterea Domnului şi despre binefacerea acesteia în redresarea spirituală a vieţii noastre, uneori prea secularizată.

Dar avem şi suficiente mărturii ale redescoperirii, promovării şi cultivării tradiţiilor sănătoase de Crăciun. Fiecare familie creştină are un rol esenţial în această privinţă. Sunt încă mulţi bunici. Să le predea nepoţilor frumuseţile copilăriei lor şi aşa vom dăinui cu toţii.

Programele şcolare la ora de religie "Hristos împărtăşit copiilor" şi "Alege şcoala!" pot constitui bune exemple de refacere a chipului echilibrat al manifestărilor de Crăciun, în duhul tradiţional şi în pas cu timpurile pe care le trăim. Este mult loc pentru cultivarea frumuseţii şi pentru înţelegerea spirituală a darurilor de Crăciun în viaţa noastră. Cu înţelepciune şi cu perseverenţă, ascultându-i şi urmându-i pe cei ce au redescoperit şi cultivă datinile sacre, ne putem bucura cu toţii de această sfântă sărbătoare, fiecare după măsura şi puterea sa.

Pagini realizate de pr. Gabriel Molocea, arhid. Ioan Liviu Găman, diac. George Aniculoaie, Ştefan Mărculeţ


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!