Documentar
Lăcaşul smereniei creştine

Lăcaşul smereniei creştine

Mădălina Mihăilă, 25 Septembrie 2011

Aproape nevăzută de nimeni, străjuind intrarea vestitei Mănăstiri Dragomirna, Biserica "Sfinţii Enoh, Ilie şi Ioan Teologul" se smereşte în faţa vestitei ctitorii înălţate de "vlădica" Atanasie Crimca (Crimcovici) în secolul al XVII-lea.

Dincolo de satul Mitocul Dragomirnei, ieşind de pe şoseaua ce duce la Pătrăuţi, la 12 km de Suceava, pe un teren al moşiei primite ca răsplată pentru slujirea în oastea domnească, "vlădica" Atanasie Crimca (Crimcovici), fiu al unui negustor Ioan şi al Cârstinei gneaghina, sprijinit de pan Lupu Stroici, logofăt de seamă de la curtea Movileştilor şi fratele acestuia, vistiernicul Simon, înalţă în secolul al XVII-lea vestita Mănăstire Dragomirna. Intrând în cinul monahal, probabil la Putna, trimis egumen la Galata şi ales episcop de Rădăuţi în 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul, kir Atanasie şi cei doi boieri ridică în anul 1602 mica Biserică "Sfinţii Enoh, Ilie şi Ioan Teologul", numită mai târziu şi "a schitului", azi capela cimitirului, situată în colţul de sud-est al incintei, lângă iazul mănăstirii - poate în amintirea tatălui. Puţin mai târziu, ales episcop al Romanului în 1605 şi înscăunat ca mitropolit al Moldovei, kir Atanasie termină în anul 1609 şi biserica mare, pecetluind cu triplu blestem hotărârea de a nu închina nimănui lăcaşul, nici Ierusalimului, nici Muntelui Athos, cum se obişnuia în epocă. Deşi înconjurată cu ziduri puternice în anul 1627, de către domnitorul Miron Barnovschi, după cum arată inscripţia turnului-clopotniţă de la intrare şi cronica lui Miron Cristea, din cauza numeroaselor danii şi a bogăţiilor sale culturale mănăstirea cade pradă atacurilor cazacilor în 1653 şi ale tătarilor, în anul 1758, numărându-se după 1775 printre singurele trei centre monahale importante rămase în funcţiune, alături de Suceviţa şi Putna, nedesfiinţate de autorităţile habsburgice. Reparaţiile succesive din secolele XVIII-XIX, precum şi noile construcţii adăugate în 1843-1845 au schimbat aspectul vechiului complex, însă restaurările din 1912, 1923-1924, terminate în 1961, au pus în valoare aspectul iniţial şi elementele inovatoare din punctul de vedere al stilului arhitectural.

Chipul unui "apostol al dragostei"

Aşadar, cu deosebit de mare uimire m-am întors de la Dragomirna, pentru că ce altă formă ar fi fost atât de potrivită unui lăcaş închinat Teologului? Acest lăcaş al smereniei creştine! Şi spun aceasta nu în faţa măreţei biserici a Dragomirnei, ce atrage prin înălţime Pogorârea Sfântului Duh peste dânsa - căci acestui praznic îi este închinată, ci în faţa celui ce a scris şi a tunat dogmele dumnezeieşti în toată lumea. În lipsa icoanei sale, cred că aşa trebuie să fi arătat chipul unui "apostol al dragostei", al Sfântului Evanghelist Ioan Teologul sau al Sfântului Prooroc Enoh, cel bine-plăcut lui Dumnezeu, şi al Sfântului Ilie Tesviteanul sau al oricărui alt Părinte, aşa cum este această biserică mică a schitului - de o nobilă simplitate. Proporţiile reduse ale acestui monument contrastează cu planul alungit şi ascensiunea neobişnuită, ce atinge apogeul în cazul bisericii mari de la Dragomirna.

Închinată Pogorârii Sfântului Duh, biserica aminteşte de ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, datată în secolul al XVII-lea, iar prin elementele decorative ale faţadelor şi turlei, de origine georgiană şi armeană, trimite către viitoarea ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, înălţată la Iaşi peste trei decenii - Biserica "Sfinţii Trei Ierarhi", a cărei suprafaţă este acoperită în întregime cu o frumoasă broderie de piatră aurită, atât de specifică artei aulice din acel timp. Dincolo de aspectul somptuos dat de efectele plastice ale suprafeţelor aurite şi de policromia iconografică, dincolo de tezaurul artistic de la Dragomirna, trebuie să găsim corespondentul unei ambianţe solemne în care se desfăşurau nu doar ceremoniile de curte, ci mai ales slujbele religioase - toate fiind închinate sfinţilor aleşi de ctitori ca ocrotitori ai bisericii, printre aceştia numărându-se şi Sfântul Ioan Teologul.

"… a scris şi a tunat dogmele dumnezeieşti în toată lumea"

Tradiţia spune că Apostolul cel mult iubit al Mântuitorului a fost trimis împreună cu ucenicul său, Prohor, să vestească Evanghelia neamurilor din Asia Mică şi după Adormirea Maicii Domnului pleacă spre aceste locuri împotriva voii sale, înfruntând numeroase ispite. Refuzând să aducă jertfă zeiţei Artemis din Efes, în timpul persecuţiilor lui Domiţian a fost legat şi trimis la Roma, apoi exilat în insula Patmos, unde ar fi scris cartea Apocalipsa, în jurul anului 95 d.Hr. Tot la sfârşitul primului secol este datată şi cea de-a patra Evanghelie, atribuită Sfântului Ioan Teologul, autorul a trei epistole canonice: I Ioan, II Ioan şi III Ioan, textul Acatistului arătându-l ca pe cel ce a scris şi tunat dogmele dumnezeieşti în toată lumea.

Erminiile de pictură bizantină îl prezintă zugrăvit singur, ţinând cartea sau dictând ucenicului Evanghelia, fiind insuflat de Sfântul Duh printr-un înger ce-i dezvăluie Tainele Cuvântului. Apare ca un bătrân pleşuv, cu barba lungă, haină verde sau albastră pe dedesubt şi pe deasupra veşmânt roşu, aşezat la intrarea într-o peşteră, în faţa unei mese cu toate elementele necesare scrierii şi un suport de paie, special împletit pentru a păstra manuscrisele strânse sub formă de rotulus. Scrierile biblice îl arată ca fiu al lui Zevedei şi fratele cel mic al Sfântului Apostol Iacob, supranumiţi "fiii tunetului", care apar alături de Sfântul Apostol Petru în toate momentele importante ale activităţii Mântuitorului. Şi, mai mult, este ucenicul prin care Hristos ne-a încredinţat Maicii Sale, înaintea căreia apare ca mijlocitor şi sprijin, însoţind-o aproape în toate "vizitele" sale neaşteptate - aş spune chiar, nu întâmplător, că acolo unde este prezent Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este şi Maica Domnului. În pandantivele cupolei centrale dintr-o biserică, în preajma Pantocratorului este recunoscut între ceilalţi evanghelişti şi prin simbolul său caracteristic - un vultur ce corespunde înălţimii învăţăturii sale.

De cinstirea Sf. Ioan Teologul este legată una dintre cele mai impresionante biserici din primele veacuri creştine, situată puţin în afara Efesului şi datată în timpul împăratului Teodosie al II-lea (408-450), dar reconstruită se pare în secolul al VI-lea, ca şi Biserica "Sfinţii Apostoli" din Constantinopol, de către Iustinian (527-565). Ruinele acestei basilici marchează locul în care a fost aşezat de viu Sfântul Evanghelist Ioan, cu mâinile întinse în semnul Crucii, fără a-i mai fi fost găsit apoi trupul, mutarea sa la Domnul fiind amintită la 26 septembrie. Apare însă menţionat şi la 8 mai, dar şi împreună cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, la 30 iunie, în Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, în timp ce romano-catolicii, luteranii şi anglicanii îl prăznuiesc la 27 decembrie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!