Patristica
Lacrimile din timpul rugăciunii

Lacrimile din timpul rugăciunii

Pr. Narcis Stupcanu, 28 Februarie 2018

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXVIII, 2, Cap. XXIX, 1-4, Cap. XXX, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 469-470

„Ghermanus: (...) Uneori însă, deși doresc din toate puterile să vărs lacrimi, aducându-mi eu însumi în fața ochilor greșelile și păcatele mele, nu-mi pot provoca acel plâns din belșug, și așa ochii mei se întăresc ca o piatră foarte dură, încât nu iese din ei nici o lacrimă. De aceea pe cât mă bucur de belșugul lacrimilor, pe atât mă doare faptul că nu le pot avea când vreau.
Isaac: Vărsarea de lacrimi nu este pricinuită numai de un sentiment, sau de o virtute. Uneori plângem când spinii păcatelor ne înțeapă inima și ne fac să spunem: «Am suferit în suspinurile mele, voi spăla în fiecare noapte patul meu cu lacrimi și cu ele voi uda așternutul meu». Și de asemenea: «Varsă zi și noapte șuvoaie de lacrimi. Să nu-ți îngădui odihnă și să nu se usuce pupilele ochilor tăi». Alteori plânsul apare din contemplarea bunurilor veșnice și din dorul de acea lumină viitoare, pentru care izbucnesc izvoare bogate de lacrimi din nestăpânirea bucuriei și din mare entuziasm. Când sufletul nostru însetează după Dumnezeul Cel viu, spune: «Când voi veni și voi apărea în fața lui Dumnezeu? lacrimile mele mi-au fost pâine ziua și noaptea». Cu suspinuri și plânset strigă zilnic: «Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit» și: «Mult a fost pribeagă inima mea». Altfel se varsă lacrimile care, fără vreo conștiință a crimelor ucigașe, pornesc totuși din teama de gheenă și din gândul la acea judecată viitoare, de groaza căreia profetul spune cu inima străpunsă: «Să nu intri, Doamne, la judecată cu robul Tău; căci nimeni viu nu se va găsi drept în fața Ta». Sunt și altfel de lacrimi, pe care le produce nu conștiința păcatelor proprii, ci a păcatelor și a răutății altora. Așa a plâns în trecut, precum este scris, Samuel pentru Saul, sau Domnul pentru acea cetate a Ierusalimului, sau Ieremia, care zice: «Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvor de lacrimi? Voi plânge ziua și noaptea pe cei uciși ai fiicei poporului meu». Sau cum sunt, de bună seamă, acele lacrimi despre care cântă psalmul 101: «Că am mâncat cenușă în loc de pâine și amestecam cu plâns paharul meu». Acestea, desigur, că nu izvorăsc din acel sentiment din care ies în psalmul 6 din gura celui ce se pocăiește, ci datorită neliniștilor produse de greutățile și necazurile vieții, care-i apasă pe drepții acestei lumi. Aceasta o arată nu numai textul psalmului, ci chiar titlul formulat astfel: «Rugăciunea săracului, când a fost îndurerat și și-a revărsat rugăciunea sa în fața lui Dumnezeu». Despre acest sărac se spune în Evanghelie: «Fe­riciți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor». De aceste lacrimi se deosebesc mult cele ce răsar dintr-o inimă împietrită și din ochi uscați. Deși nu credem că sunt cu totul nerodnice (vărsarea lor este căutată cu bune intenții mai ales de către aceia care n-au putut ajunge la știința desăvârșită și la curățirea de păcatele trecute și prezente) totuși cei care au trecut în domeniul virtuților nu trebuie să-și stoarcă în acest mod lacrimi și nu trebuie exagerat plânsul, dacă lacrimile n-au venit în chip spontan și din belșug. Încercările de a scoate lacrimi îi vor abate gândurile celui ce se roagă și-l vor coborî la cele omenești, înjosindu-l și îndepărtându-l de acea înălțime cerească, în care mintea trebuie să se găsească neclintită în rugăciune, pentru a nu fi slăbită din încordarea sa și pentru a nu ajunge la lacrimi silite și fără roadă.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!