Lăpuşneanu, cea mai vioaie stradă a Iaşului de odinioară

▲ Bogată şi înzestrată cu mulţime de clădiri ochioase pentru prăvălii, uliţa închinată domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, ştirbită mai apoi de război şi hărtănită de sistematizarea anilor ’80, se întindea de la Băcănia Ermacov (înlocuită în zilele noastre de Blocul Amandina) şi până în colţul străzii Carol, vegheat odinioară de cochetul palat Jockey-Club, demolat prin 1960. Străzii de plimbare duminicală şi de întâlnire a tinereţii ieşene, de-a lungul căreia se înşirau vestite magazine şi ispititoare locante cu podiumuri pentru spectacole, i se mai zicea Strada Veseliei sau Strada Muzicii ▲

La capătul din vale a străzii Lăpuşneanu se înălţa, fără seamăn, eleganta Cofetărie Madame Alexandre cu bomboneturi parisiene, scenă, muzică, teatru şi multă tinerime, găzduind acolo şi Clubul studenţesc. Cofetăria ocupa locul parcării din faţa Hotelului Astoria. O concura, de vizavi (din casa de azi a pictorilor), nu fără succes, Cofetăria Italiană Passini cu „napolitane şi fondante glacee“, loc în care se întreceau fanfarele militare.

La coasta acesteia, oleacă mai sus, pe unde-i acum Grădina Corso, se instala Hala de Bere cu un pâlc de canele automate, la gura cărora licoarea din malţ şi hamei ţâşnea spumoasă, cântată de taraful chitaristului Ionică Barbu (nepotul vestitului Barbu Lăutaru).

Stăpânii casei Cantacuzino, în care a locuit domnitorul Alexandru loan Cuza şi adăposteşte astăzi Muzeul Unirii, închiriind bucata din jos a grădinii unui întreprinzător, acesta îşi încerca norocul deschizând Berăria Unirii, cu încă o scenă. Curajul era mare şi zbaterea riscantă, căci în coasta casei, dinspre nord, se afla Grădina Primăriei, tot cu scenă, pe care evolua trupa tinerilor actori de la Teatrul Naţional. Încântat de talentul lor, gazetarul Mihai Eminescu le-a dedicat o cronică în „Curierul de Iassi“, lăudându-le spectacolele din luna august şi din septembrie 1876.

Ceva mai sus, tot pe dreapta, în colţul pasajului ce trece pe sub Bolta stomatologilor spre Strada de Sus (numită acum Bulevardul Independenţei), se instalase locantierul Barothi cu o cârciumioară frecventată de actori, gazetari, poeţi cărora nu ştia cum să le intre în voie pentru a nu-şi lua zborul la rivalul său cu Grădina Tivoli, gazda spectacolelor lui Matei Millo şi a turneelor trupelor germane şi israelite. Acesta se aciuase într-o livadă bătrână din fosta stradă Banu, cu intrare pe lângă uşa vechiului Palat al Telefoanelor.

Urmau apoi câteva bodegi animate de mici tarafuri cu scripcă şi cobză şi, apoi, Otelul Binder care ocupa colţul nordic al Străzii de Sus cu Lăpuşneanu şi nu era nici el tăcut. În grădina sa umbroasă, ieşenii sorbeau berea venită cu butoaiele, pe calea ferată, tocmai de la Viena şi ascultau, lăcrămând, duioase cântece de pahar. Localul somptuos odinioară şi atât de uitat şi jerpelit în zilele noastre - căci îşi păstrează cu îndărătnicie poziţia lipit de blocul Expres - găzduia aniversările societăţii literare Junimea. În sala spaţioasă a restaurantului, prin noiembrie 1878, I. L. Caragiale şi-a prezentat sau mai bine zis a jucat, în premieră, „O noapte furtunoasă“, interpretând cu atâta talent rolurile, încât junimiştii, întruniţi la a 15-a aniversare, se prăpădeau de râs. În amintirea acelor zile, clădirea poartă o placă de mărturie, fixată din iniţiativa Muzeului Literaturii Române.

Jockey-Club, demolat cu mânie proletară în anii '60

Cu doi ani mai înainte, la 24 octombrie 1876, membrii Junimii ţinuseră tradiţionalul banchet în Palatul Sturza, proiectat de Gheorghe Asachi şi luat în stăpânire de Jockey-Club - societatea marilor boieri ce aveau şi pasiunea creşterii cailor de rasă. Clădirea, cu grădină veselă, adăpostea elegante cofetării şi luxoase restaurante, fiind un punct de mare atracţie pentru aristocraţia târgului. Demolată prin 1960, s-a înlocuit de zidirea Casei Studenţilor.

Natural, că în această suită de locaşuri pentru bună dispoziţie, nu puteau lipsi nici magazinele muzicale. Aici era şi staniştea lor. Parte dintre automatele şi aparatele muzicale din colecţia Muzeului Tehnic a Palatul de Cultură, prezente odinioară în bogatele case ieşene, îşi făceau, de obicei, prima apariţie pe Lăpuşneanu stârnind curiozitatea străbunicilor.

Unele se perindau prin căsoaia lui Ioan Strasshoffer, aflată odinioară cam pe locul blocului înălţat peste drum de Galeriile Anticariatului. Vreme de aproape o sută de ani sub bolţile tavanelor rotunjite de la parter, ocupate înaintea dărmării (1988) de o librărie, o unitate CEC şi de un atelier fotografic, au răsunat nenumărate piane, violine, pianine şi tot felul de cutii muzicale, numite aristoane, simfonioane, gramofoane, patefoane şi magnetofoane (ultimele prin anii 1970).

Magazinele cu „drăcovenii cântătoare“

Alte „drăcovenii cântătoare“ - cum le spuneau bătrânii - aveau vadul în vechile clădiri existente, acum vreo douăzeci de ani în urmă, pe locul blocului Expres. Acolo, la colţ cu strada Conta, funcţiona prin anii lui Eminescu Librăria muzicală Cosma, editoare de partituri şi furnizoare de piane şi felurite instrumente şi obiecte dragi melomanilor. De obicei, cochetele magazine muzicale, mereu preschimbate şi înzestrate cu alte noutăţi ce soseau fulgerând de la Viena, aveau mici cabine pentru ascultarea melodiilor înregistrate pe discuri metalice, pe benzi de hârtie sau plăci de patefon, spre marea satisfacţie a tinerilor iubitori de muzică. Oraşul Viena, legat prin drum de fier cu Iaşii, la 1 iunie 1870, era pe vremuri locul unde mulţi modoveni îşi făceau târguielile.

Dornici să intre în sfera compozitorilor, talentaţi ieşeni îşi transpuneau trăirile pe note muzicale şi le lansau tot prin magazinele străzii Lăpuşneanu, aşa precum: Lehr, Humpel, pianista Kapucinska Renelt, Eduard Caudella, fraţii Cirillo (Antonio cu tulburătorul vals „Vis şi realitate“ în octombrie 1889), Mezetti şi chiar istoricul A. D. Xenopl autorul unui sonet şi al melodiei „Unde eşti?“ („Evenimentul“, 22 decembrie 1898). Prodigios, Carol Decker, capelmaistrul Muzicii militare de la Regimentul 16 Dorobanţi, şi creatorul a vreo 400 de melodii, era de asemeni prezent aici cu toate că locuia la Botoşani. Nu lipseau nici compoziţiile lui George Enescu, musafir frecvent al magazinelor muzicale ieşene.

Clădirea înaltă cu trei nivele (de lângă Biserica Banu), care dispărea după cutremurul din martie 1977, lăsând locul gol până prin 1988, când se construia Blocul Telefoanelor, avea şi ea la parter câteva prăvălii luxoase, printre care Magazinul Conservatorului, condus după primul război de fraţii cehi Iosef şi Mihail Braşcu (Blaiska). Mai spaţios decât alte magazine în el străluceau monumentalele piane cu coadă, uriaşe contrabasuri, violoncele şi alămuri (trompete, flaute, tromboane), gramafoane cu pâlnii uriaşe, teancuri de plăci şi note muzicale - unele din ediţii proprii. În cuprinsul magazinului prin anii 1926, studenţii lipsiţi de instrumente, îşi exersau temele, melomanii încercau noile partituri şi deseori, dumineca, muzicienii pasionaţi dădeau aici concerte de cameră cu Iosef Braşcu, virtuos basist şi membru în orhestra maestrului George Enescu. Se deschideau uşile şi ferestrele pentru ca ascultătorii, rânduiţi în stradă, pe scaune de acasă, ca într-o sală de concerte, să le poată auzi. Suitele lui Bach şi Haendel fiind uneori însoţite de acompaniamentul clopotelor din turla Bisericii Banu, - sunate de un muzician -, concertele aveau un farmec deosebit. Peste drum de biserică funcţionând Conservatorul ieşean, câţiva studenţi pasionaţi şi inventivi atârnaseră în turlă un pâlc de clopote adunate de pe la şcoli, biserici şi din atelierele meşterilor cu asemenea preocupări. Turnarea clopotelor cu anumite sunete era o cerinţă de seamă a meseriei bronzarilor. Alţi studenţi alcătuiau corul bisericii, condus de profesoara Sonia Teodoreanu, mama romancierului Ionel Teodoreanu, şi mult ascultat dumnică după masa de ieşeni.

Câteodată se adunau atâţia instrumentişti la Braşcu încât orchestra nu mai încăpea în magazin şi ieşea pe trotuar. În duminicile acelea, după-amiaza, strada Lăpuşneanu devenea o uriaşă estradă muzicală, pe care răsunau, „Suita apelor“ şi „Foc de artificii“ ale lui Haendel, dar şi creaţiile compozitorilor locali, prezentaţi publicului, urcaţi pe un podium, să-i vadă şi să-i aplaude cârdurile de plimbăreţi dispuşi să se iniţieze în tainele muzicii. Cu toţii, muzicieni şi ascultători, trăiau clipe de mare satisfacţie cu rezonanţe peste timp, şi îndemn compozitorilor să dea la iveală alte melodii pentru tinerii străzii Lăpuşneanu ce începeau a purta o chitară de gât, încântând seara partenerele, cu mici serenade fredonate din mers şi reluate uneori de întreaga coloană, întinsă între Ermacov şi Jockey-Club.

Doritori de clienţi permanenţi, stăpânii magazinelor muzicale nu se zgârceau să şcolească amatorii organizând lecţii gratuite Şi nu era fată din convoiul miilor de tineri ieşiţi seara la plimbare pe strada Lăpuşneanu să nu zâmbească când un tânăr chitarist se apropia de ea şi-i şoptea cu acompaniament pe strune: „Unde stai, pe ce străduţă?“, cântecul insinuant al lui Martini şi Iacobescu, sau o invita la una dintre grădinile străzii, să danseze „Valsul Iaşilor“ ori s-asculte „Zâna Iaşilor. Ce inimă tânără, chiar de gheaţă, nu se topea ori nu intra în rezonanţă şi rezista să nu răspundă tandru duioasei romanţe a lui Eminescu „De ce nu-mi vii“, pusă pe note de ieşeanul botoşănean Carol Decker, sau melodiei „Sărută-mă“, compusă de celălalt vrăjitor muzical al veacului trecut: Eugen Seno.

Pe aceeaşi stradă mai funcţionau încă vreo două magazine cu înzestrări muzicale, în unele păşind şi autorul poeziei „Ce te legeni codrule“. Despre o astfel de vizită scria mai târziu muzicianul I. Kaufman Galaţi: „Eminescu venea zilnic la magazinul nostru de arte şi muzică din Iaşi, vorbea mult nemţeşte şi veşnic despre poeţii celebri germani. Era pe vremea când apăruse «Ce te legeni codrule», pusă pe muzică de nemuritorul George Skeletti. Mă aflam în magazinul nostru de arte şi muzică din Iaşi unde marele poet venea zilnic. Melancolic din fire, Eminescu vine spre mine ca niciodată, foarte voios şi mă roagă să-i cânt din vioară «Ce te legeni codrule» (Cântecul apăruse la editura magazinului de muzică N. Cosma, din capătul străzii Lăpuşneanu). L-am cântat de mai multe ori de-a rândul fără să-mi dea vreo părere asupra muzicii. Într-una din zile, numai ce-l aud: Ce bine m-a înţeles Skeletti, minunată poezie muzicală“. (C. Botez, „Omagiu lui Mihai Eminescu“)

Mai la vale, la numărul vechi 38 (sau 26 din 1936), într-o clădire (dărmată de bombe), aflată pe locul ocupat acum de Grădina Corso, funcţiona prin 1942 Conservatorul de Muzică şi Arte Dramatice sau Academia de muzică, mutată din strada Banu. Aici, la 8 iulie 1942 un grup de vreo 23 intelectuali ieşeni constituiau Filarmonica Moldova, îşi făceau un sediu şi dădeau concerte simfonice cu ferestrele deschise pentru spornică audienţă.

Muzica fiind pe strada Lăpuşneanu în largul ei, dincolo de cinematograful Trianon (azi Republica), într-o clădire alăturată, funcţiona din 1912 magazinul muzical Weinstein, reprezentantul pentru România al fabricilor de orchestroane şi piane elctrice, marca „Patria“, ce se puneau in funcţie cu o monedă de 10 bani şi „înlocuiau orice orchestră sau fanfară“. Elegantele orchestroane şi simfonioane, piane automate şi aristoane răsunau de valsuri, cadriluri şi mazurci, smonind trecătorii să le vadă şi boierii să le cumpere. Unul dintre iubitorii acestor instrumente, Dumitrache Mavrocordat, din strada Săulescu, fusese şi poreclit „Ariston“, fiindcă adusese în Iaşi primul cântător de acest soi.

Trecând vremea dulapurilor şi cutiilor muzicale, cu corzi şi manivele, ultimele numite patefoane sau chiar minifoane (de buzunar cu diametrul de numai 12 centimetri), la Librăria Viaţa Românească, deschisă pe colţul din Lăpuşneanu al Hotelului Traian, printre teancurile de cărţi şi plăci Columbia, Poliphon, His Master-s Voice, apăreau, prin 1926, nişte cufăraşe cu pastiluţe, sârmuliţe şi lămpi. Se numeau radiofoane, tetradine, supradine, heterodine, (Philips, Standard, Telefunken, Volvo) şi aduceau „muzica cerului“, împrăştiind-o printr-o trompeţică sau talger numit difuzor. Din ele se auzeau, printre pocnituri şi cârâieli, „greierii Europei“: vocile posturilor de radio apropiate, Varşovia, Viena, Moscova şi prindea a zumzăi şi greieraşul românesc: Radio Bucureşti. În următorii ani, strada Lăpuşneanu se umplea de prăştine şi catarge cu lungi sârme între ele numite antene, înălţate în faţa elegantelor magazine muzical - radiofonice ce-şi schimbau numele, locul şi norocul: Radio-electrice, Sportul Modern, Magazinul General, Odeon, Radio pentru Toţi, toate cu difuzoare afară, deasupra uşii, pentru atragerea publicului.

▲ Toamna, de Sf. Parascheva şi de Zilele Iaşului, strada se trezeşte la viaţă

Mergând în pas cu tehnica, Strada Muzicii intra în era Radiodifuziunii, păstrând privilegiul veşnicei tinereţe. Seara, de-a lungul ei se plimbau, ca şi înainte, mii de fete şi băieţi, visători, romantici şi dornici de viaţă onestă şi rodnică pentru care dragostea era imbold de dăruiri şi împliniri.

A venit apoi războiul, bombele, sistematizarea din anii ’80, care i-au distrus vechile înzestrări şi încetul cu încetul Strada Veseliei a intrat în marasmul uitării, din care încearcă s-o scoată, acum, câteva suflete entuziaste de la Primărie, Muzeul Unirii şi Asociaţia Alexandru Lăpuşneanu, susţinând chemarea subscrisă într-un caiet din anul 1999 a Muzeului Literaturii-Casa Pogor.

Un rol de frunte are profesoara Aurica Ichim prin râvna căreia Muzeul Unirii a fost consolidat, a îmbrăcat elegantele straie ale vechiului palat cantacuzinesc şi care atrage în fiecare toamnă pleiade de cercetători, istorici, arheologi şi constructori din întreaga ţară, întruniţi în bogatul simpozion ieşean „Monumentul, tradiţie şi viitor“, ce cultivă dragostea pentru uitatele zidiri şi comori arhitecturale strămoşeşti. Cu prilejul lor aduce pe caldarâmul străzii duduci şi duducuţe în crinoline înfoiate cu juni chipeşi în frac şi joben.

Se opresc la cuptoarele ce oferă bucate şi prăjituri tradiţionale sau la Anticăria celuilalt iubitor al vechiului Iaşi: Dumitru Grumăzescu, poreclit şi „primarul străzii Lăpuşneanu“ fiindcă se implică în felurite acţiuni de înviorare a străzii. Bonom tratează vizitatorii cu dulceţuri de trandafir şi cireşe cu ştrudel plăcinte şi Cotnari şi-i invita să viziteze magazinul său ce dă farmec străzii fiind plin de cărţi, ceasloave, gramofoane, patefoane şi felurite antichităţi deasupra cărora priveşte dintr-un mare tablou poetul Mihai Eminescu. Pe vremea poetului, aici era marele magazin „A la Ville de Paris“ de unde îşi cumpăra pălării elegante când mergea la teatru sau la vreun ceai literar.

Răspunzând chemării clopotelor bisericii Banului Zmuncilă, musafirii străzii au prilejul să asculte sub vechile bolţi o vecernie, o corală, o conferinţă sau un recital de poezie, cu dragoste organizate de părintele Dumitru Merticaru şi vrednicii săi enoriaşi, care nu se dau înapoi să ofere oaspeţilor Iaşilor o tradiţională tratarisire sau o mică agapă ca în biserica tuturor sfinţilor de pe vremuri şi în seara simpozionului din octombrie 2000.

Declarată stradă pietonală la începutul lunii iulie din fericitul an 2005, prin sârguinţa Primăriei, bătrâna cale Lăpuşneanu a primit bănci făurite în stil de epocă, pe care se aşează cu plăcere trecătorii, la răspântiile sale prind a se ivi, timizi, chitarişti, viorişti sau vreun acordeonist, intonând valsurile lui Strauss, ca în vechile străzi ale marilor oraşe europene.

Păcat însă că uneori micile lor concerte, ca şi acelea ce răsună din încăperea Anticariatului, supără pe unii locatari care se simt deranjaţi şi reclamă la Primărie, uitând că străzile comerciale nu pot avea liniştea străzilor rezidenţiale. Viaţa comercială implică şi reclamă vuiet şi zarvă

Pentru înviorarea străzii ar fi de dorit deschiderea unor magazine turistice, expoziţii (ca acelea pitoreşti de antichităţi iniţiate de Galeriile Anticariatului), librării cu ilustrate şi amintiri, confesării (cofetării) tradiţionale (dintre care una cu vechiul nume Tuffli a şi apărut instalându-şi mobilierul în mijlocul străzii, spre lauda diriguitorului), măcar o grădină de vară cu spectacole şi câteva berării populare cu mesele întinse pe trotuare şi orchestre ce ar trezi din adormire freamătul vieţii de odinioară. Iaşul (ca şi alte centre urbane) are nevoie de o stradă romantică, tumultoasă, a veseliei civilizate, a întâlnirii celor tineri, a dragostei gingaşe ce înmugureşte în sufletele adolescenţilor şi se iroseşte adesea în valurile de frivolităţi ale unor locante famate şi ale televiziunii cu scene hidoase, împuşcături, bătăi, crime, violuri şi noian de violenţe. Se cuvine să redăm străzii Lăpuşneanu farmecul de altădată.