Patristica
Lavsaiconul lui Paladie, o minunată scriere duhovnicească

Lavsaiconul lui Paladie, o minunată scriere duhovnicească

Adrian Agachi, 28 Decembrie 2009

Părintele Stăniloae afirmă despre Lavsaiconul lui Paladie că „în această scriere se pune preţ tot aşa mare pe slujirea oamenilor, ca şi pe slăbirea patimilor prin înfrânare. Prin ambele se urmăresc desfiinţarea egoismului şi sfinţenia chiar prin eforturile cerute trupului, deci şi o sfinţire a trupului prin înfrânare şi prin slujirea neîncetată a altora sau prin iubirea lor, prin care se caută uşurarea suferinţelor trupeşti“ (Lavsaicon, EIBMBOR, 2007, p.11). Ne propunem să dezvăluim aici cât mai multe despre această scriere atât de preţuită în mediul monahal.

Cine a fost Paladie?

Născut în Galatia în jurul anului 364, Paladie a ales să intre în monahism la aproape douăzeci şi doi de ani. La început a vieţuit în Palestina, cel mai probabil în lavra Duca. Apoi, a plecat la Muntele Măslinilor unde a ucenicit lângă un bătrân înduhovnicit pe nume Inochentie. De aici, s-a retras peste trei ani în Egipt. În timpul vieţuirii în Muntele Măslinilor i-a cunoscut atât pe Rufin de Aquileia, cât şi pe Sfânta Melania cea Bătrână. În jurul anului 389 îl găsim în preajma preotului Isidor din apropierea Alexandriei. Apoi decide că a venit vremea să viziteze şi pustnicii aflaţi la Nitria şi la Chilii. La Chilii urma să petreacă nouă ani, între 390 şi 399, sub atenta supraveghere a Cuviosului Macarie Alexandrinul şi s-a întâlnit cu Evagrie Ponticul, având numeroase discuţii cu el. Din cauza unei boli de stomac este nevoit să plece de la Chilii şi să se retragă în Palestina. A fost unul dintre cei mai fervenţi apărători ai Sfântului Ioan Hrisostom în disputa acestuia cu Teofil al Alexandriei şi chiar a mers până la Roma pentru a prezenta acest caz Papei Inochentie I. A decedat în jurul anului 425. Vorbind despre rolul lui Paladie, părintele Stăniloae afirmă: „Monahismul nostru de astăzi poate învăţa mult din scrierea lui Paladie, adică din veacurile primare ale creştinismului, sau ale începutului lui. Iar Paladie, care alcătuieşte această scriere, deci şi Eva-grie, declarat învăţătorul lui, preţuiesc şi ei această importanţă acordată sfinţirii trupului, sau ajutorării lui când e în suferinţă. Înfrânarea trupului de la plăceri şi lucrarea altruistă a binelui prin el se unesc în sfinţenia ce i-o pot aduce. Nu poate exercita cineva iubirea faţă de alţii dacă nu se înfrânează. Căci iubirea e culmea tuturor virtuţilor; şi ea se arată faţă de omul întreg. Amândouă acestea implică o putere şi o preţuire a trupului. În acest sens, poate, şi Evagrie, şi Paladie au învăţat multe de la pustnicii şi nevoitorii între care au trăit. Iar aceasta i-a făcut probabil pe Evagrie să aprobe copierea scrierilor lui fără teoriile origeniste, şi pe Paladie, să nu le menţioneze în scrierile lui .“ (Lavsaicon, p.12).

Asceza iubirii

În ultimul capitol al Lavsaiconului, Paladie vorbeşte despre propriile nevoinţe, punându-le pe seama unei persoane care ar fi trăit în acelaşi loc cu el. Pe lângă nevoinţele postului şi ale rugăciunii, nenumăratele ispite suferite şi experienţele duhovniceşti, Paladie notează: „L-am cunoscut lăcrimând de multe ori pentru cei ce sufereau de sărăcie. Le dădea toate câte le avea afară de trup. L-am cunoscut plângând şi pentru cel ce a căzut în păcat. Mi-a spus odată: L-am rugat pe Dumnezeu să nu silească pe nimeni, mai ales dintre cei bogaţi şi de seamă, să-mi dea ceva din cele de trebuinţă“ (Lavsaicon, p.127). Aceasta este cu adevărat asceza iubirii desăvârşite, pentru că orice asceză lipsită de iubire nu rodeşte sfinţenie. De aceea Paladie simte necesar să vorbească despre acest aspect ascetic atât de uitat în zilele noastre. Dacă facem toate ostenelile, dar nu avem iubire, nu am făcut de fapt nimic.

Scopul duhovnicesc al scrierii

Lavsaiconul a fost scris pentru un nobil important de la curtea împăratului Teodosie al II, Lausus. În debutul scrierii, Paladie precizează că mulţi oameni au lăsat scrieri pentru diferite motive, unele binecuvântate, iar altele vrednice de plâns, dar „scopul meu a fost ca tu, având în ea o culegere de sfinte şi mântuitoare pilde pentru suflet şi un leac de neuitat, să poţi alunga de la tine orice formă de aţâţare ce se naşte din pofta neraţională, din lenevie şi descurajare în clipele unor trebuinţe, orice şovăială şi slăbiciune a voinţei, mânia şi tulburarea, tristeţea şi frica neîntemeiată, ispitele lumii, ca să poţi înainta pe calea evlaviei, însufleţit de o dorinţă nestinsă; şi să te faci o călăuză pentru tine şi pentru cei ce vieţuiesc ca tine şi sunt supuşi ţie şi împăraţilor prea evlavioşi, prin aceste fapte de desăvârşire, prin care toţi aceşti iubitori de Hristos s-au silit să se unească cu Dumnezeu; şi, pe lângă aceasta, să aştepţi în fiecare zi despărţirea sufletului“ (Lavsaicon, p.13-14). Scrierile duhovniceşti nu sunt lăsate pentru slava oamenilor, ci doar pentru folosul lor sufletesc. De aceea, poate, mulţi patrologi faimoşi moderni se miră că multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi au un stil încărcat, greoi, uneori destul de obscur. Nu toate operele Sfinţilor Părinţi sunt accesibile publicului larg…

Atenţia în viaţa duhovnicească

Nu ostenelile ne fac să fim desăvârşiţi, ci dragostea care se naşte din ele. „Mulţi fraţi, mândrindu-se cu osteneli şi cu fapte de milostenie şi lăudându-se cu necăsătoria şi cu fecioria şi cu cugetarea la sfintele cuvinte şi încrezându-se în nevoinţele lor, n-au ajuns la nepătimire, bolind de dorinţa unei activităţi cu chip de evlavie, din care se naşte pornirea unor fapte contrare binelui, care e maica adevăratei vieţi lăuntrice“ (Lavsaicon, p.15). Paladie explică destul de clar că nu nevoinţele ne pun în faţa lui Dumnezeu şi că acestea au doar valoare instrumentală, dar nu reprezintă desăvârşirea în ea însăşi. Desăvârşirea este susţinută doar de creşterea dragostei interioare. De aceea Paladie îl sfătuieşte în continuare pe Lausus: „Sileşte-te deci, rogu-te, să nu măreşti bogăţia ta materială. Acest lucru tu l-ai făcut de altfel, micşorând-o îndestulător prin dărnicii către cei lipsiţi, pentru sporirea virtuţii ce vine din aceasta. Nu ţi-ai înlănţuit libertatea nici printr-o pornire şi socotinţă necugetată, printr-un jurământ plăcut oamenilor, de a nu mânca sau bea, în dorinţa de slavă, robindu-ţi voinţa acestui jurământ, cum au făcut unii, prin aceasta căzând apoi în chip jalnic în iubirea de viaţă, în lenevie şi în plăceri, călcându-şi astfel jurământul. Rămânând astfel raţional şi respingându-le pe acestea prin raţiune, tu nu vei păcătui niciodată“ (Lavsaicon, p.15). Jurămintele şi nevoinţele inutile trebuie evitate, doar dragostea de săraci trebuie încurajată.

Evitarea discuţiilor inutile

„Fugi cu toată puterea de întâlnirea cu oamenii care nu îţi aduc niciun folos şi care-şi împodobesc faţa într-un mod necuviincios, chiar dacă sunt credincioşi; dar mai mult de eretici, care te păgubesc prin prefăcătoria lor, chiar de izbutesc să atragă multă vreme prin politeţea şi zâmbetele lor. Căci, deşi nu vei suferi nicio păgubire din purtările lor în nobleţea ta, prin însăşi luarea lor în râs de către tine te vei coborî socotind că te înalţi, fapt care îţi este el însuşi spre pagubă (p.18).“ Nu discuţia cu ereticii sau cu persoanele care nu se ridică la nivelul ascetic adecvat este problema cea mai gravă, ci mândria care începe să te sape interior din acest punct de vedere. Ajungând să te consideri mai inteligent sau mai drept decât aceştia, cazi în păcatul mândriei, lucru infinit mai rău decât simplul dialog deseori convenţional cu aceştia. Sfatul lui Paladie este următorul: „Mai mult decât o fereastră de lumină ce-o poţi avea din întâlnirea curată cu bărbaţi şi cu femei, urmăreşte ca prin ei să poţi vedea, ca printr-o carte cu scris subţire, în mod clar inima ta, probând prin comparaţie cu ei slăbiciunea sau negrija ta. Căci culoarea feţelor ce înfloreşte luminos şi podoaba îmbrăcămintei şi modestia cuvintelor şi frumuseţea gândurilor te vor întări, chiar de te afli într-o stare de slăbiciune“ (p. 18). Dacă persoanele apropiate nu pot constitui modele duhovniceşti, atunci întâlnirile cu ele sunt nefolositoare. Orice nu ne ajută să ne cunoaştem mai bine nu ne va face să progresăm, iar cine nu progresează duhovniceşte ajunge să regreseze. Un regres mai rău decât orice păcat...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!