LECTURI LA ZI: La moşia din cartier

Felix Nicolau, 22 Octombrie 2017

Se vede din titlul volumului său că Florin Hălălău se foloseşte de o perspectivă beethoveniană şi davinciană. Apropo, volumul se intitulează Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par  (Casa de Pariuri Literare, 2017). Despre poemele lui Hălălău am mai avut ocazia să scriu. Propriu-zis, ars poetica nu s-a modificat, dar s-a rafinat şi s-a literaturizat.

Poetul este un om subţire şi de bun-gust, deci nu o să găsim treburi şocante în textele lui. Tehnica îi este ireproşabilă şi se foloseşte cu abilitate de tăceri şi sugestii. La fel, toate referinţele culturale sunt mainstream, deci corecte. Un poet bucureştean de care l-aş putea apropia şi care nutreşte nostalgii şi apetenţe rafinate este Gelu Diaconu. Cam din acelaşi contingent de vârstă, congenerii se despart când vine vorba de tristeţi şi nemulţumiri. Hălălău pare un temperament olimpian, iar confesiunile lui sunt cel mai adesea intelectuale. Ca să descoperi intensitatea trebuie să urmăreşti acele minipoeme scrise cu italice: „Țipătul/ biletul de intrare în lume/ rămăsese în urmă”.

Altminteri, vom descoperi o concentrare rasată şi o atitudine stoică ce nu de puţine ori este pigmentată de un umor sottovoce: „M-au sfătuit// să iau în piept viaţa/ ca un bărbat/ să primesc demn/ fiecare lovitură/ pumnii strânşi/ în faţă/ picioarele lungi/ în burtă/ lumina/ cât mai adânc în ochi”. Fireşte că akedia este o mască ce ascunde parţial dezamăgirea sau dispreţul. Dar eleganţa şi inteligenţa primează. Discreţia şi exprimarea sacadat-taciturnă sunt deja mărci înregistrate ale poetului.

Confesiv, dar mai ales rememorativ, scriitorul este remarcabil prin felul în care construieşte scenariul poetic: precizie, fineţe, concizie, aluzie, ironie bonomă. Imaginaţia lui este alecsandriniană, adică lenevoasă, exotică şi livrescă: „Stau întins/ într-un şezlong/ o gheişă îmi aduce/ ceai verde cu ghimbir/ apoi îl citesc/ în tihnă pe kenzaburo oe”. Tihna sau aşezarea ceasului e potrivită şi pentru montarea unei persona de ancien régime îndestulat şi rafinat: „Brânzeturile franţuzeşti cu mucegai/ ca praful de pe cărţile vechi/ pielea impregantă cu tuş/ păstrat în sticluţe mici/ de parfum/ ritmul liniştitor al pendulei/ redingota şi jobenul/ pentru plimbarea de seară/ ceasul de buzunar/ bastonul cu monogramă/ ochelarii” (delicatese).

Toate bune şi frumoase până când nu intervine bibliografia literară românească de dată recentă, cu iz cam obscur, precum şi absorbţia în jocul textual a diverselor puncte de întâlnire ale snobimii bucureştene. Aici se pierde tot farmecul, intenţia aducând cu un fel de dedicaţie pentru cine ştie ce ocazii viitoare... Tot la acest capitol intră şi autojelania îmbătrânirii, un fel de alintare intens prezentă în literele româneşti de după 2000.

Apreciez infinit mai mult decenţa geometriei impecabile din unele texte bogate în sugestie şi dedicate fenomenalului ori noumenalului, iar nu nominalizarea anumitor persoane implicate în comerţul literar. Aici poetul este sclipitor: „Atunci când// lumina cade// în acelaşi unghi/ de fiecare dată/ când mă aflu acolo// toţi anii se strâng în fotonul care atinge/ lentila/ aparatului de fotografiat”. Florin Hălălău încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!