Ștefan Scripcariu ICOANĂ În crucea cerului, steaua lacrimă de duh, fierbinte, din fânul din iesle, Pruncul întinde spre stea mânuțele Lui sfinte. Neclintiți, păstorii se leapădă de-ale zilei
„Legătura cu cerul este cea mai puternică și îți modelează ființa”
Adrian Munteanu este un poet aparte, ușor de pus în raftul inimii, atât pentru sonetul cu care a devenit „un cuplu inseparabil”, cât și pentru felul unic în care își recită poezia, făcând din orice apariție a sa în public un spectacol de mare vibrație.
Domnule Adrian Munteanu, când ați știut că veți fi scriitor?
Ar fi trebuit să știu acest lucru de pe vremea liceului, când devenisem un fel de poet și recitator al școlii, dar încă nu mă lămurisem care sunt rosturile mele. Am trecut apoi prin Facultatea de Filologie cu aceleași potențe, dar, de data aceasta, consistent modificate. Ieșea pe primul plan vocația de interpret, de actor. Am luat Premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești pentru rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu. În privința scrisului, intrase în mine, odată cu maturizarea, o teamă exagerată de a nu dezamăgi, de a nu cădea în ridicol, compunând versuri fără adâncime. Poeții, pentru mine, deveniseră un fel de zei în fața cărora nu poți decât să-ți pleci capul cu admirație și înfricoșare pentru bogăția imagistică și culoarea verbului pe care-l descopereau celorlalți, niște ființe pe care le venerai și evitai să le atingi, pentru a nu le tulbura „corola de minuni” pe care o purtau ca pe un stindard al spiritelor alese.
Abia pe la 50 de ani mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să încerc ceea ce până atunci făcusem doar sporadic și fără rezultate notabile. La început, încă nesigur pe mine, am scris trei cărți pentru copii. Erau basme în versuri. În total, 365 de basme care au încăput în trei volume. Le-am scris dintr-o suflare, luându-mi canonul de a scrie un basm pe zi, așa că într-un singur an s-au adunat trei cărți de câte 300 de pagini fiecare. Abia apoi a apărut dorința de a scrie și pentru cei mari și am ales sonetul, el fiind regele armoniei în poezie. Datele mele interioare şi cu datele sonetului au format un angrenaj, un melanj pasionant. Când am înţeles acest lucru, n-am mai avut scăpare şi nu am coborât ştacheta decât odată cu încheierea ultimului volum de sonete, al şaptelea, care a şi fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. Uneori m-am întrebat: sonetul m-a ales pe mine sau eu am ales sonetul? Răspunsul este că formăm un cuplu inseparabil, ne sprijinim unul pe celălalt.
Cât de importanți au fost în devenirea dvs. profesorii, mentorii, modelele?
N-am avut multe modele în școală. Mărturisesc că nu prea mi-a plăcut modul rigid, cu accent pe memorare, care se impunea în timpul școlilor mele. Din fericire, tocmai la română am avut în liceu un profesor deosebit. Este vorba de Florin Marcu, autorul „Dicționarului de neologisme”, profesor la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. Trăiește și azi, a ajuns aproape de centenar. Din fericire, și la facultate am avut parte de aceeași selecție clară care se putea face între conștiinciozitatea cuminte a unora și flacăra altora. Cei care aveau darul să întrețină și să întețească focul adolescentului s-au numit Cornel Regman și, mai ales, Marin Mincu, cu care am avut norocul să fac și seminariile. Primul era o enciclopedie de cunoștințe aplicate în fața căruia viețuiam cu respect și mândria de a-i fi pe aproape. Cu cel de-al doilea am avut o relație excelentă pe tot parcursul facultății. El a pus în revistă toate contribuțiile mele exegetice pe care le-a cântărit cu îngăduință, dar și cu rigoarea de la care am învățat cam tot ce era de învățat. Și ca om și-a pus amprenta asupra mea, tocmai prin spiritul său ușor înverșunat, împotriva curentului, nepăsător la legi interne și mărunte necesități didactice fără finalitate. Când, peste ani, a scris o postfață pentru cel de-al cincilea volum al meu de sonete, Marin Mincu a accentuat acolo ceea ce mi-a inspirat curajul deplin. Scria acolo despre „virtuozitate prozodică” și despre faptul că sonetul este „un gen liric revizitat astăzi doar de cei mai curajoși”. După aceste aprecieri ale celui pe care l-am admirat cel mai mult în cariera mea, nu-mi mai e frică de nimic și știu că drumul meu este unul singular și așternut sigur și convingător, indiferent care sunt reacțiile celor din jur, nepăsarea mai-marilor zilei, tăcerea lor.
Aveți un stil captivant, mai rar printre poeți, de a vă recita propriile creații, grație și talentului dvs. de actor profesionist. Ce vedeți în ochii publicului când faceți spectacol din poezie?
Convingerea mea este simplă și definitivă: atunci când ridici poezia pe scenă, o transformi în spectacol. În acest caz nu-ți poate fi indiferent cum o prezinți. De aceea îmi displace să citesc textele mele și mă străduiesc să interpretez totul fără foaia de hârtie din fața ochilor, aceea care barează contactul de la suflet la suflet. Nu sunt dintre aceia care citesc inexpresiv câteva strofe, ci realizez recitaluri de poezie de circa o oră, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor. Fac ceea ce în Occident este mai cunoscut sub numele de performance poetry. Îmi folosesc, așadar, calitățile primite, totul devine viu, armonios, cu tensionări și detensionări, cu valențe de la tăcere la strigăt, cu o varietate care place și face ca poezia să aibă viață, culoare și substanță. În ochii spectatorilor mei citesc participarea, farmecul spectacolului, libertatea de a se lăsa conduși pe căi în care emoția este prioritară și nu înșiruirea de cuvinte care nu sună, nu vibrează. Da, mă simt bine pe scenă cu recitalurile mele poetice. Ceea ce fac este bine primit și, în opinia mea, este formula ideală de prezentare a poeziei.
Poezia cu filon religios, care se scrie la noi din 1989 încoace, cum vi se pare?
Împărțită între străduințele și vibrația poetului autentic și însăilările de mică amplitudine ale pseudopoeților. Mai ales în poezia cu tematică creștină trebuie căutat în adânc de noi și descoperit acolo fiorul personal, raportarea la înaltul divin. Nu este suficient să enunți o stare de venerație a simbolurilor biblice, ci trebuie ca fulgerul venit de Sus să treacă prin tine și să ai capacitatea de a nota felul în care el se distribuie și te modifică. Mai ales în această poezie e nevoie de o maximă dăruire și de conștiința că îndeplinești un ritual autentic. Cred că o mare responsabilitate trebuie să te anime când vorbești în versuri despre înălțimea spiritului creștin. Mai mare decât orice altă cercetare a viețuirii tale pământene. Legătura cu cerul este cea mai puternică și îți modelează ființa. Nu-ți poate fi indiferent cum reușești să o prezinți. Pe acest traseu al devenirii, trebuie adunate toate forțele poetului.
Întâlnirea cu o persoană, cu o carte, cu un singur vers sau o anumită întâmplare ne pot marca destinul. Pe dvs. cine sau ce v-a marcat?
Exact la 50 de ani, m-am gândit că nu este destul ceea ce făcusem frumos până atunci, dar perisabil, că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele în această lume. Şi a început aventura scrisului. Este decizia venită într-un moment oarecare, într-o seară, așezat în fotoliul de acasă. Acest moment mi-a schimbat radical parcursul. Fiecare an ce a urmat a însemnat o carte și înaintarea pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Am mai spus, sunt un claustrofob literar. Ideea, ceva mai nouă, de a transforma evoluțiile mele în momente de spectacol vine să îmi dea noi energii, să-mi adune toate posibilitățile de care sunt în stare și să îmi contureze un traseu propriu pe care mulți au început să-l perceapă ca atare și să mă invite. Am fost cu recitalurile mele în țară și în alte colțuri din Europa. Iar dacă voi fi sănătos, drumul acesta este abia la început.
Trăim într-o lume care se schimbă de la un an la altul foarte mult. Vă puteți imagina viitorul literaturii?
Viitorul literaturii va însemna întoarcerea ei spre câteva noțiuni aflate astăzi în surprinzătoare scădere de apetit și considerație. Printre ele se află termenii emoție, armonie, trăire, vibrație, talent. Despre ultimul, unul dintre criticii noștri cu reputație spunea că a devenit anacronic, poezia fiind, în esență, apetitul spiritelor cerebrale, ale celor cu înclinație spre descifrarea meandrelor sociale contemporane, iar pentru aceasta nu-ți trebuie dăruiri speciale, ci `calitatea” de a prezenta, `cu sinceritate”, relația dintre om și mediul care-l construiește. Pentru mine, ca observator al relației autor-cititor, este clar că această poezie plată, de notație a derizoriului, nu interesează decât pe cineva care are aceleași considerații marginale despre rosturile poeziei, de suficiență față de frumos în sine. Poetul trebuie să redevină cel care scrie pentru ceilalți și nu pentru sine, iar când va face acest lucru, când se va gândi ce îi este necesar celuilalt, ce-l poate mișca și influența, ce îi produce catharzisul, revoluția spiritului, atunci va începe să aibă alte energii creatoare, altă manieră de a modela lucrurile, de a le așeza în echilibru interior.
Ce vă bucură cel mai mult din tot ce ați scris (basme în versuri, scenarii, poezie)? Ce credeți că atinge inima cititorilor dvs. cel mai bine?
Ceea ce am scris până acum a fost numai într-o stare de perpetuă bucurie, de plăcere sau din conștiința nevoii de a puncta starea de moment. Și în privința basmelor în versuri, primele mele apariții pe hârtie, și în privința sonetelor sesizez că se recunoaște și se acceptă ceea ce se potrivește cu propriile trăiri ale celor care citesc sau ascultă, ceva tratat cu delicateţe, dacă vreţi, și cu participare totală, fără economie de mijloace și de efort. Cu aceste date mă consider un autor viu.
Urmează să faceți în curând un turneu-recital de poezie pe continentul american. Povestiți-ne despre acest lucru.
Va fi un an dens pentru mine. În lunile iulie și august voi întreprinde un turneu cu recitalul meu de sonete, „Fluturele din Fântână”, care va cuprinde cele mai importante comunități românești de pe întregul cuprins al Canadei, de la Vancouver la Montreal și Quebec. Voi poposi, uneori cu mai multe recitaluri, în Vancouver, Calgary, Toronto, Hamilton, Ottawa, Montreal și Quebec.
La Hamilton, pe lângă recital, voi susține și o conferință cu tema „Poezia românească actuală, între tradiție și modernitate”, ca invitat în cadrul Săptămânii Internaționale de Cultură care se organizează în această localitate nu prea depărtată de cascada Niagara. Va fi un prilej de a demonstra care sunt capacitățile prin care ne putem situa, fără nici un dubiu, în rând cu cele mai relevante modalități de prezentare a poeziei din întreaga lume.
Ce vă doriți pentru anul 2017?
Să fie așa cum se preconizează să devină încă din primele lui zile: încărcat de evenimente (în februarie voi susține recitalul la Roma), de întâlniri cu publicul din țară și de dincolo de Ocean. Se vor adăuga încă multe alte evenimente, prilej de a-mi păstra energia, entuziasmul și bucuria întâlnirilor pasionante cu poezia ridicată la rang de spectacol. Urez tuturor să aibă în acest an cât mai multe momente de satisfacție, pe sufletul fiecăruia!
De la basm la realitate, însoțit de metaforă şi joc actoricesc
Adrian Munteanu s-a născut în Şcheii Braşovului, cel mai pitoresc cartier al orașului, acolo unde se află Muzeul Primei Școli Românești și unde diaconul Coresi a tipărit primele cărți în limba română. Este poet și actor cu peste 20 de premii naționale de interpretare. În ultimii 25 de ani a fost redactor la Societatea Română de Radiodifuziune și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Între 1999 și 2002 a publicat trei cărţi de basme în versuri, cuprinzând 365 de poveşti originale. Din anul 2004 scrie sonete, fiind autorul a șapte volume, în șapte ani consecutivi („Tăcerea clipei”, „Casa fără Ziduri”, „Paingul Orb”, „Ferestre în cetate”, „Femeie!!!”, „Orele Tăcerii”, „7”). A mai publicat „Odihna Zborului” (soneforisme) și antologia de sonete „Fluturele din Fântână”, apărută la eLiteratura în 2015.
Pentru volumul de sonete "7” a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, în 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano.
Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec.
Adrian Munteanu a prezentat și continuă să prezinte în numeroase localități din țară și din străinătate un recital de sonete, prilej de a cunoaște pe viu o serie dintre sonetele sale și de a familiariza spectatorii cu cel care realizează evenimente inedite, unice în România, folosind dubla ipostază cu care a fost dăruit, aceea de poet și de actor. Printr-un performance poetry de calitate, poetul actor face din poezie regina manifestării, și nu vorbele despre poezie. În variantă integrală, recitalul său durează 60 de minute, timp în care interpretează propriile sonete într-un act artistic ce implică și spectatorii.