Lumina literară şi artistică
Lidia Stăniloae

Lidia Stăniloae

18 Februarie 2018

Poeme din volumul Întâlnire cu Dumnezeu, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2017

ANII PĂUNI
Anii, păuni cu coadă rotată.
Trece câte-o zi – pană colorată –,
se-nfoaie printre straturi de clematite;
aşa se-nfoaie anii, pasă-mi-te:
îşi ascultă glasurile chemând, ţipând,
oare când or tăcea, oare când?

Nimeni nu le-a spus că-s afoni, n-au glas,
că penele-n toţi spinii le-au rămas,
că ochii le strălucesc, mărgele fără rost,
că printre-naripaţi păunul e cel mai prost.
Îşi arată ţanţoşi coada minunată
şi se tot duc, parcă n-ar fi fost niciodată.

Ca-ntr-o cămară cu bric-à-bracuri uitate,
zac de-a valma ifose de eternitate
păuni de porţelan, negri, roşii, argintii,
planşete de morţi şi de vii,
paraşute pentru tărâmul minunii,
        ce nu se deschid
prăvălite, sfâşiate pe stânci aspre de vid,

trăsuri fără roţi şi fără coviltir
la care s-au înhămat visele, mai abitir
decât gloabele triste şi răpciugoase,
schelete de zâmbete, schelete de oase,
perechi de zăbale şi cozi de comete,
priviri piezişe, otrăvuri încete.

Şi anii păuni, păsări lucitoare
nu se mai satură să se-nfoaie în soare,
orătănii stupide zbârlindu-şi penajul
            ciuntit –
în ce ierburi amare trebuia şi nu v-aţi
                   oprit?
Unde v-a pierit coada cea minunată?
Vă tot duceţi, parcă n-aţi fi fost niciodată.

AZI SE FĂCEA
Azi se făcea că silabele ştiu
să se ţeasă-ntre ele –
dans întrerupt de catene jucate la zaruri.
Azi se făcea că silabele cad –
inutile stoluri de vele
peste adâncuri absente minţite de faruri.
Azi se făcea că silabele ard
flame albastre şi negre şi roşii
reci şi fierbinţi pârjolind pe întinsuri
            de humă.
Azi se făcea că silabele bat
clopote: Fugi, vin leproşii,
prunci lepădaţi de la sânul de mumă!
Azi se făcea că silabele spun
voci descărnate, orgii, bacanale stinghere,
câte sortite au fost să îndure.
Azi se făcea că plângând în silabe
s-au fost topit în deplina tăcere
ca-ntr-un preludiu ocean al cuvintelor
                    pure.

CĂTRE BUCURIE

Când noaptea arunca funingini sure
pe-oceanul limpede al dimineţii
şi orele se străduiau să fure
lumină pentru mine; când drumeţii,

albaştrii mei drumeţi cu cetini rele
spre nesfârşit îşi unduiau cărarea,
încins în saltimbancul joc de iele
ţi-am aşteptat vrăjit înfrigurarea.

Când şirul trist al vorbelor rănite
mi le-am tăcut ca să mi-l spun mai bine,
te-am aşteptat ca pe-un vârtej ce-nghite
de-a valma tot, visând să fiu cu tine,

să-mi culc pe apa ta încinsă faţă,
imponderabil zbor spre oareunde.
Zadarnic, fericirea nu se-nvaţă;
zadarnic, unde n-o cauţi se ascunde.

Minune mincinoasă şi abstractă
îmi cazi acum smerită la picioare?
Când timpul creşte, spaţiul se dilată?
Doar apa piere, setea-n veci nu moare.

JOCUL DE ȘAH

Sclipeau întors cernitele întinderi
în salbe de argint
cadril de alb şi negru.
Pioni ciudaţi
şi călărime viforoasă
pe rugul de tăcere al câmpiei
cu salturi de piezişe-alunecări
şi săbii.
Nu, n-am strigat.
Că n-aveam glas şi nu se auzea
decât pământul.
Cu vânt, cu apă, cu tărie
un Rex tremendae
- ce înspăimântătoare melodie -
iar jucătorul poate aştepta
la marginea câmpiei -
sau poate nu -
dar orişicum
îl înfruntam zadarnic.

ASCENSIUNE

La capătul văii e muntele zid
perete de piatră, de cetini şi vid
prăpastie-naltă întoarsă spre nori.
Îl cauţi viaţa toată ştiind c-ai să mori
de-l afli. Şi lipsa-i e moarte, la fel.
Pe valea-nflorită te-apropii de ţel
şi inima muntelui bate, l-auzi.
Ţi-s paşii sleiţi şi obrajii-ţi sunt uzi.
E grea bucuria şi plânsul uşor
pe valea-nverzită spre muntele nor.
Un pas te desparte doar. Mâinile-ntinzi
nimicul şi ceaţa şi fumul să prinzi.
Se-aude furtuna mugind peste stânci
şi tunete cresc din genunile-adânci.
Vezi vârfu-n lumină de fulger sclipind,
dar mâinile-ntinse nimicul cuprind.
Şi vuietul curge spre vale mereu,
pe spectrul pădurii bufneşte din greu,
răşina pe cetini s-aprinde. Jăratec –
fantoma luminii dansează sălbatec.
O, dac-ai ajunge în joc să te prinzi.
Un pas te desparte şi mâinile-ntinzi
că muntele nor e atât de aproape,
suflarea-i ispită o simţi pe pleoape.
Te cheamă ascuns printre neguri şi ceaţă.
Netrebnică-ţi pare a văii dulceaţă,
netrebnică liniştea verdelui crâng.
Tăceri şi furtună pe munte se strâng.
Să treci prin şuvoaie, s-ajungi până sus
cu mâna s-atingi răsărit şi apus
plutind peste vârfuri. Cu soarele frate
să-mparţi strălucirea pe spaţii uitate.
La capătul văii în fulger s-aprinde
abia bănuitul. Şi mâna se-ntinde
să treacă prin piatră şi noapte şi vid.
Se-ntinde-nsetată spre muntele zid,
spre piatra de fum pieritor şi cântare.
Îţi sângeră paşii pe lespedea tare
şi curg prin ţărâna fluidă-napoi.
Vai mie cum fumegă ochii lui goi,
năpraznicul munte de duh şi granit
cum râde-ntre vânturi şi geme rănit.
Din vuietul cor de viclene-armonii
te cheamă, te-aşteaptă ştiind c-ai să vii
şi piere în ceţuri, s-ascunde în milă
capcană schimbată în pradă fragilă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!