Lidia Stăniloae, o conştiinţă şi o vocaţie

Neobosit, Micul Prinţ spune celor care vor să-l asculte: „Iar după ce îţi va fi trecut durerea, durerea totdeauna trece, vei fi fericit că ne-am cunoscut: vom fi de-a pururi prieteni". Dumnezeu, „Cel ce toate cu înţelepciune le-a făcut", nu a făcut omul pentru durere, ci pentru fericire, fiind singurul care poate spune cu Vasile Voiculescu că e „contemporan cu Dumnezeu". Cunoaşterea este o fericire atunci când ea se orientează spre Lumina dătătoare de viaţă, unde cei care cred, „chiar dacă mor", sunt vii, cum vii suntem întru Hristos Domnul. Câteodată, se face ca „din întâmplare", ca peste ani, să ne întâlnim în miraculosul tărâm al amintirilor şi atunci „absenţa" se face prezenţă îmbucurătoare. O facem acum – pentru a câta oară? – întâlnindu-ne cu Lidia Stăniloae, prilejuită de apariţia celei de a doua ediţii a lucrării „Întâlnire cu Dumnezeu".

În Binecuvântarea sa, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază că autoarea „pune mai mult în lumină bogăţia şi bucuria căutării spirituale (...) deoarece reflecţia teologică şi rostirea poetică se unesc pentru a celebra împreună o Liturghie a minţii şi inimii". Cartea este prefaţată de un consistent studiu scris de tatăl său, Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox din veacul trecut. Specialist în fizică, înzestrată cu solidă cultură teologică deprinsă de la părintele Dumitru, secondat discret de delicateţea mamei, doamna Maria, Lidia Stăniloae este o prezenţă unică în orizontul culturii şi spiritualităţii noastre, aşezând într-o unitate plină de farmec ştiinţa, teologia şi poezia. A debutat cu volumele de poezie „Versuri", „Munţii" şi „Locul unde aştepţi", după care, prin vremi, au urmat romanul „Raiul inocenţilor" şi „Lumina faptei din lumina cuvântului", „Împreună cu tatăl meu - Dumitru Stăniloae", „Moştenitoarea", „Memoriile unui fugar". Se adaugă lucrările apărute în limba germană, Lidia Stăniloae petrecându-şi o bună parte din viaţă la Freiburg. Plecată din ţară, Lidia Stăniloae confirmă spusele lui Horaţiu după care „cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecând-o", continuând a fi până în ultimele clipe ale vieţii o prezenţă dinamică în lumea noastră culturală şi un ambasador al spiritualităţii româneşti.

Revenind asupra textelor, avem bucuria întâlnirii cu o conştiinţă civică militantă, îngemănată cu o indubitabilă vocaţie poetică într-o alcătuire originală în care cunoaşterea naturii, aceea ce cade sub simţuri, chiar extinse cu tehnologia contemporană, măreşte dorul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Pregătirea ştiinţifică imprimă eseurilor rigoare, le asigură profunzimea analizei şi amploarea desfăşurării argumentelor. Poezia are melodicitatea unei rapsodii ce uneori poate fi percepută ca o rugăciune spusă şoptit în inimă. Rigoarea ştiinţei este deplin evidenţiată în eseuri, cu osebire atunci când se apleacă spre omul contemporan, trăind într-o „mândră lume nouă", mereu mai aproape de utopiile negative. Se vorbeşte mult despre secularizare ca sursă a tuturor relelor, dar prea puţin se face o analiză serioasă care să ducă spre soluţii viabile, fapt ce ne face neputincioşi în faţa consecinţelor ei. Primul simptom al ei este conştiinţa epidermică, dacă putem spune aşa, centrată pe efecte şi desconsiderând cauzele, motiv pentru care „tratamentul" este, când este, paliativ. Cauza a sesizat-o Mircea Eliade, adevărata şi poate singura tendinţă de sacralizare a profanului şi de profanizare (nu profanare!) a sacrului. Nu este nici un hazard natural şi nici adusă de forţe potrivnice, ea este în noi. Altfel spus, o formă perfidă de revenire la idolatrie după principiul „carpe diem", „trăieşte-ţi clipa". Sau, mai grav, „după noi, potopul". De aceea, scrie Lidia Stăniloae, „se caută alte modalităţi de viaţă, unele numite în mod fals progres şi modernitate, care nu aduc omului stabilitate spirituală, certitudinea că se află pe calea cea bună". Într-un mesaj al Bisericii Ortodoxe a Greciei se spune deschis: „Criza pe care o trăim e provocată în mod artificial de către puteri care urmăresc controlul mondial al lumii, a cărei bună­stare nu o doresc."

Poezia înmlădiază aceste adevăruri, le aduce în inimă ca o ofrandă, arătând cum frumuseţea aduce salvarea lumii. Registrul tematic este amplu „în înţelegere şi cuprindere", nu odată îmbrăcând veşmântul aforismului: „Nu te pot păstra dacă nu te dăruiesc". Alteori sesizăm ecouri blagiene: „Aproapele e mai ascuns de-l ceri/ şi înţelesul de-l voieşti în dar/ tot neînţelesurile în el răsar/ de dincolo de cercul de tăceri". Viaţa este un neîncetat dor şi moartea numai un accident nefericit care prin Hristos a fost depăşit, nu oricum, ci cum mărturisim în noaptea Învierii „pre moarte cu moartea călcând". În cele din urmă, poezia Lidiei Stăniloae, o expresie a sensului vieţii ca neobosită căutare a lui Dumnezeu în tot şi în toate, o regăsire întru bucurie sfântă pretutindeni, ce face din efortul ascetic un izvor de viaţă adevărată. Căderea de odinioară se converteşte, prin voia bună a lui Dumnezeu şi cu ajutorul Lui, în urcuş spre nesfârşirea în care ne regăsim pe noi înşine prin iubire şi în iubirea Lui neţărmurită. Gânditor şi poet creştin prin excelenţă, Lidia Stăniloae a lăsat moştenire un crez de viaţă, o mărturisire de preţ care se adaugă zestrei noastre spirituale, îmbogăţind-o în puterea credinţei şi bogăţia exprimării ei, dovedindu-i încă o dată puterea de creaţie.

Încheiem într-un „de-a pururi împreună", cu versurile dedicate timpului: „De-am creşte din noi/ puhoi/ de ne-am clădi pod/ peste glod/ peste înşelătorul nămol/ de-am prinde timpu-n năvod/ de-am seca apa, plumburia/ Ar coborî peste noi veşnicia". Să încercăm.