Lupta pentru salvarea sufletului

Este foarte greu să rezum în câteva fraze cei 15 ani de tem­niță comunistă!! Am intrat adolescent, la 20‑21 de ani, și am avut șansa să cunosc mari figuri, adevărate personalități ale poporului nostru. De la toți ne‑am străduit, noi ăștia tineri, să cumpărăm câte ceva, să folosim din înțelepciunea lor, din exemplul pe care ni‑l ofereau, din dârzenia lor, fiindcă dușma­nul era văzut sau nevăzut în fața noastră, în fiecare zi, în fiece clipă. De la preoți am căpătat acea calitate supremă pe care trebuie să o aibă creștinul, să ierte, să uite, să fie îngăduitor, să considere că cel mai scurt drum către mântuire este oferit de culoarul acesta strâmt, foarte strâmt, de multe ori greu de îndurat, al su­ferinței. Suferința creatoare, su­ferința care îți dă nu numai putere, dar și o direcție ca într‑un tunel căruia permanent trebuie să‑i vezi izvorul, dar și finalul în lumină. Șansa noastră a fost să avem ani de zile alături de noi mari propovăduitori: părintele Stăniloae, părintele Ghiuș (un alt Gură de Aur), starețul Ioan Iovan și statura înaltă, morală și fizică a viitorului Mitropolit al Ardealului de Nord, Bartolomeu Anania.

Dar temnița bolșevică a mai avut un dar. În anii de singurătate și izolare l‑aș asimila ca un veritabil exercițiu isihast de apropiere nemijlocită, prin inimă, de Creator. Și ne‑am pomenit, când am ieșit din pușcărie, că eram deja oameni formați, cu o Stea polară, care ne‑a ghidat în continuare destinul. Asta a fost marea șansă a noastră, a celor care am supraviețuit!! Am căpătat această capacitate extraordinară de a nu curma lupta și întuneca țelul pentru care porniserăm cândva!! E drept că duș­manul se înmulțise ca volbura în lan. Biserica rămăsese, însă, statornică în viețuirea ei spirituală și tradițională, datorită unor arhipăstori care au plătit cu viața lor alături de slujitorii ei ce îmbogățiseră Canalul și minele de plumb cu oasele lor.

În pușcărie, atât de aproape erau viața și moartea, ca atunci când tragi în piept aerul.

Iar pe Dumnezeu Îl vedeai. Sau amprenta Lui... Era întâlnirea constantă cu voia Lui. Și atunci când erai bătut, când erai schingiuit, îți aduceai aminte de cuvintele scripturistice: „De cine mă voi teme dacă sufletul meu este în mâna Domnului?”

Biserica a fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Nu poate fi vorba acum de o eliminare sau de o reducție a ei. Prea mare a fost suferința, prea constantă i‑a fost prezența și prea mulți erau cei care ne doreau dispariția. A fost o luptă nu pentru supraviețuire, a fost o luptă pentru salvarea sufletului. Și sufletul este purtătorul entității noastre umane. Prin suflet noi ne manifestăm individual. Judecata de Apoi nu este un giudeț făcut „ubi et orbi”. Este o judecată ad personam fără recurs sau drept de apel.

Am avut odată o revelație! N‑am fost eu vrednic! Într‑o noapte, la Văcărești, în 1962, ultima oară când m‑au dus la un interogatoriu, la București, nu mai știu nici eu de ce. Mai aveam puțin până la eliberare!! Au vrut, poate, să vadă ce gânduri am eu dincolo de zidurile Gherlei. Eram singur și izolat. Atunci au încercat să mă suprime inteligent și când am văzut că îmi administrează o substanță necunoscută în vene, am refuzat să mai mănânc și am declarat grevă. Sim­țeam că doamna cu coasa lucie îmi dă târcoale și atunci mi‑am pus o întrebare năroadă (cuvântul este cel mai potrivit): „Doamne, sunt în ajunul izbăvirii mele, mai am câteva luni și aș putea să îi mai văd pe ai mei, din nou, de ce mai e nevoie, Doamne, să mă chinui sau să mor?!”

Nevrednicia mea a primit un răspuns cumplit. L‑am visat în noaptea aceea pe Hristos ducându‑Şi Crucea. Și un glas, fără acuitate, fără senzorialitate, îmi spune: „Și tu îți porți crucea ta!”. Când m‑am trezit eram leoarcă de sudoare. Repet, nu am fost eu vrednic de această viziune. Acesta a fost punctul maxim de contiguitate cu lumea cealaltă, care ne așteaptă pe toți. Amin!