Managerii ar putea duce universităţile către succes

Oana Rusu, 13 August 2007

▲ Cu excepţia unor insule izolate de excelenţă, datorate mai degrabă meritelor personale decât politicilor instituţionale, calitatea personalului de predare şi cercetare din universităţi este la un nivel foarte scăzut, se arată în raportul comisiei prezidenţiale, condusă de Mircea Miclea ▲ Comisia propune autonomie universitară completă în definirea normei didactice şi de cercetare ▲ Întărirea intrării în sistem (triplarea suportului financiar pentru doctoranzi, postdoctoranzi şi cercetătorii debutanţi) ▲ Dublarea burselor studenţilor care studiază în domeniile ştiinţe şi tehnologie ▲ Simplificarea ierarhiei didactice (trei grade didactice - cu eliminarea poziţiei de lector sau şef de lucrări) ▲ De asemenea, universităţile trebuie să îşi schimbe viziunea managerială, iar finanţarea ar trebui să fie diferenţiată şi flexibilă, după cum arată raportul ▲

Comisia prezindenţială, condusă de Mircea Miclea, a dat publicităţii un raport referitor la starea învăţământului românesc, raport pe baza căruia a fost organizată o dezbatere la Palatul Cotroceni. Documentul atrage atenţia că menţinerea actualului sistem de învăţământ din România pune în pericol competitivitatea şi prosperitatea ţării, iar sistemul de învăţământ are patru mari probleme: este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Dezbaterea raportului se suprapune cu pregătirea, de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT), a pachetului legislativ al învăţământului, care va fi discutat în Parlament în luna septembrie. Alături de pachetul legislativ, care conţine legea învăţământului preuniversitar, legea învăţământului universitar, şi legea personalului din învăţământ care este intens dezbătut în acestă perioadă, un alt document este suspus dezbaterii. Este vorba despre raportul comisiei prezidenţiale, care este complementar propunerilor legislative. Raportul face o diagnoză a stării învăţământului românesc, care a fost apoi dezbătut în medii academice şi aminteşte de încercările de reformă din învăţământul românesc de după 1990: „Din 1990 până în prezent, orice început de reformă a fost suprimat de alt început de reformă a următorului ministru al educaţiei. Sistemul a acumulat tensiuni inutile, care s-au repercutat profund negativ asupra elevilor şi părinţilor; însăşi ideea de reformă s-a compromis“. O parte din soluţiile oferite de raportul comisiei prezidenţiale se regăsesc în propunerile făcute de Ministerul Educaţiei în pachetul legislativ. Ziarul „Lumina“ publică, în serial, raportul comisiei prezidenţiale de educaţie şi cercetare, condusă de fostul ministru Mircea Miclea.

Raportul Comisiei prezidenţiale

Reforma politicilor privind resursele umane

Resursele umane sunt primul factor în excelenţa unei universităţi. Fără resurse umane de calitate, viziunea strategică a top-managementului sau baza materială a unei universităţi nu valorează nimic. Într-o economie a cunoaşterii, unde expertiza din mintea angajaţilor face oricând diferenţa, e datoria esenţială a sistemului şi a fiecărei universităţi de a asigura recrutarea, retenţia, motivarea şi dezvoltarea resurselor umane de calitate.

Situaţia actuală

Politicile de resurse umane promovate la nivel de sistem şi la nivel de instituţii de învăţământ superior sunt nesatisfăcătoare şi vetuste. Conducerile universităţilor sunt primele responsabile de deteriorarea masivă a resurselor umane din universităţi, în condiţiile în care, după 1989, universităţile au avut posibilitatea să-şi selecteze resurse umane de cea mai bună calitate, fără nici un fel de intervenţie din partea vreunui factor politic sau a ministerului. Cu excepţia unor insule izolate de excelenţă, datorate mai degrabă meritelor personale decât politicilor instituţionale, calitatea personalului de predare şi cercetare din universităţi este la un nivel foarte scăzut. Nepotismul, clonarea imposturii pe criterii de „gaşcă“, corupţia sunt fenomene comune în universităţile româneşti.

Modalităţi de soluţionare

Principalele măsuri menite să optimizeze utilizarea resurselor umane sunt prezentate mai jos:

1) Autonomie universitară completă în definirea normei didactice şi de cercetare. În acest fel, universităţile care se vor orienta spre cercetare vor defini norma cu mai puţine ore de predare şi mai multe de cercetare; dimpotrivă, cele orientate spre educaţie vor tinde spre o definire a normei mai degrabă prin sarcinile de predare. Nu vom mai avea norme definite uniform, ci în funcţie de misiunea asumată a universităţilor.

2) Întărirea intrării în sistem (triplarea suportului financiar pentru doctoranzi, postdoctoranzi şi cercetătorii debutanţi astfel încât tinerii să fie motivaţi să urmeze cariera de cercetare).

3) Dublarea burselor studenţilor care studiază în domeniile ştiinţe şi tehnologie.

4) Simplificarea ierarhiei didactice (trei grade didactice - cu eliminarea poziţiei de lector sau şef de lucrări), înlăturarea oricăror criterii de vechime privind poziţiile didactice şi autonomia universităţilor de a-şi negocia pachetul financiar cu angajatul.

5) Desfiinţarea CNATDCU, autonomie şi responsabilizarea totală a universităţilor pentru politica de recrutare şi promovare a resurselor umane.

6) Portabilitatea granturilor. Aplicarea la competiţiile pentru granturi se va face direct de către cercetător, în baza libertăţii academice, aprobarea universităţii rezumându-se la angajamentul ofertei de facilităţi pentru cercetător. Grantul revine cercetătorului, iar acesta îl gestionează în conformitate cu legislaţia în vigoare (finanţare centrată pe cercetător, nu pe instituţie). Transferul sau mutarea cercetătorului la o altă universitate înseamnă automat şi mutarea/transferul grantului la universitatea respectivă. Centrarea granturilor pe cercetător şi portabilitatea lor va spori puterea de negociere a cercetătorilor şi va constitui un factor important de dezvoltare şi inovare instituţională. Rectorii vor fi obligaţi să asculte şi să respecte punctul de vedere al celor mai buni cercetători pe care îi are universitatea.

7) Instituirea unui cod de deontologie profesională, care să ofere o bază pentru identificarea, analiza şi sancţionarea conflictelor de interese, incompatibilităţilor, precum şi a altor abateri de la normativitatea morală academică.

Modernizarea managementului şi conducerii universităţilor

Situaţia actuală

Sistemul colegial de conducere din universităţile româneşti s-a dovedit adesea falimentar, încurajând impostura şi uniformitatea. Conform multor analize, inclusiv europene, acest sistem e primul responsabil de performanţele slabe obţinute de universităţi în activităţile de bază: cercetare, inovare, educaţie. Reglementarea prin actuala lege a învăţământului a structurii interne a universităţilor este contra-productivă şi uniformizantă.

Există o tendinţă clară pe plan internaţional de înlocuire a sistemului colegial cu sistemul managerial, similar celui corporatist. Cele mai performante universităţi din lume operează după sistemul managerial, în care top-managementul şi middle-managementul (decanii) sunt rezultatul unor procese de recrutare sau selecţie, nu al unor alegeri colegiale.

Modalităţi de soluţionare

Principalele modalităţi de depăşire a situaţiei actuale sunt listate mai jos:

1) Înlocuirea sistemului colegial cu cel managerial (corporatist) în conducerea şi managementul universităţilor trebuie făcută de urgenţă printr-o nouă lege a învăţământului superior.

2) Structurile şi organizarea internă a universităţilor trebuie să intre complet în sfera autonomiei universitare. Aplatizarea structurilor (reducerea nivelurilor de decizie la maximum trei: departament - facultate - instituţie) şi reducerea birocraţiei universitare trebuie încurajate prin toate mijloacele legale.

3) Înfiinţarea unui centru naţional de pregătire a managerilor din învăţământul superior printr-o iniţiativă conjugată a Ministerului Educaţiei şi a Consiliului Naţional al Rectorilor.

Finanţarea diferenţiată şi flexibilă

Situaţia actuală

Finanţarea învăţământului superior din fonduri publice se apropie de 1% din PIB. Trebuie subliniat însă că, odată cu intrarea României în UE, accesul unei universităţi la surse substanţiale de finanţare (surse comunitare) e limitat numai de propria sa incompetenţă.

Pe de altă parte, banii publici, atâţia câţi sunt, se acordă anual, în principal per student echivalent, în baza unui contract între universităţile publice şi ministerul de profil. Nu se face finanţarea în funcţie de calitatea outputului (calitatea absolvenţilor, calitatea cercetării), iar sistemul de finanţare stimulează mediocritatea (trebuie să ai cât mai mulţi studenţi, cu orice preţ, chiar al deteriorării calităţii, dacă vrei să ai mai mulţi bani). La competiţie cu universităţile private, universităţile publice au ajuns să solicite taxe incredibil de mici de la studenţii non-bugetaţi, ceea ce înseamnă fie că aceste taxe pot într-adevăr acoperi costurile de studii, fie că banii obţinuţi pentru studenţii bugetaţi sunt folosiţi pentru subvenţionarea mascată a studenţilor cu taxă. Finanţarea din bani publici se face anual, ceea ce îngreunează realizarea unor investiţii strategice. În afară de taxele studenţilor, fondurile private atrase de către universităţi sunt nesemnificative.

Modalităţi de soluţionare

Dintre măsurile necesare pentru optimizarea finanţării universităţilor, următoarele cinci ni se par a fi cele mai importante.

1) Finanţarea programelor de studiu, nu a studenţilor echivalenţi. Statul va compara costurile unui program de studiu la diverse universităţi care îl propun şi va stabili un cost mediu/program/ student. Statul va acoperi apoi din banii publici doar acest cost mediu, iar universităţile publice vor fi obligate să practice taxe de studiu la nivelul costurilor proprii. Banii venind pe cost mediu per program, universităţile vor avea posibilitatea să-i gestioneze mult mai flexibil, fie acoperind integral costurile de studiu pentru un număr mai mic de studenţi, fie acoperind parţial costurile unui număr mai mare. Universităţile care vor avea costuri reale sub costul mediu vor fi avantajate, primind sumele în funcţie de costurile medii, nu de numărul de studenţi sau de costurile proprii.

2) Diversificarea fondurilor publice de finanţare pentru a susţine diferenţierea sistemului şi concentrarea resurselor în funcţie de calitate.

3) Finanţarea multianuală, pe cicluri de studii, astfel încât universităţile să poată angaja investiţii strategice, iar evaluarea studenţilor să se facă riguros, fără teama că se vor pierde finanţările asociate unui student care nu a promovat examenele.

4) Încurajarea universităţilor să acceseze fonduri pentru cercetare de la firme private.

5) Introducerea unui sistem riguros de evaluare a responsabilităţii universităţilor în gestionarea fondurilor publice, astfel încât creşterea autonomiei să se asocieze strict cu creşterea responsabilităţii publice.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!