Mănăstirea Horezu, exemplul viu al continuării civilizaţiei româneşti în Europa de Răsărit

Raluca Brodner, 28 Februarie 2009

Horezu sau Hurezi. Sunt denumirile unei localităţi de la poalele munţilor Căpăţânii, judeţul Vâlcea, dar mai presus de acestea sunt reperele de recunoaştere şi localizare ale unei sfinte mănăstiri care dăinuie de secole pe aceste meleaguri. Mănăstirea Horezu (Hurezi) este considerată drept cel mai reprezentativ monument al arhitecturii, al culturii secolului al XVII-lea din Ţara Românească. Primează însă bogăţia spirituală care se revarsă ca un izvor cu susur nesecat de spiritualitate, un loc de care poporul român a avut şi are în continuare nevoie şi căruia i-a fost dăruit de Dumnezeu prin domnitorul Constantin Brâncoveanu, cel care, „într-al doilea an al domniei noastre, pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire“. Mai mult, despre mănăstirea oltenească Nicolae Iorga spune, în cartea sa „Bizanţ după Bizanţ“, că este continuatoare a civilizaţiei române, ai cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii.

Într-un tur al mănăstirilor din Oltenia, pelerinul nu trebuie să ocolească zona de nord a judeţului Vâlcea, urmând ruta DN 67 Rm.Vâlcea-Târgu Jiu, şi să nu se oprească la Mănăstirea Horezu, una dintre importantele mănăstiri monument-istoric din ţară, trecută în patrimoniul UNESCO încă din 1993. Lăcaşul de cult, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, a fost ctitorit între anii 1693-1697, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, cel care nota într-o însemnare găsită în biblioteca aşezământului monahal: „Într-al doilea an al domniei noastre, pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire“. Mai mult, în pisania de deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii stă scris: „Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob“.

Numele acestor locuri vâlcene şi al mănăstirii de la poalele munţilor Căpăţânii se presupune că ar veni de la cântecul huhurezilor, păsări răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufniţa (a se vedea Nicolae Iorga, conform unui act domnesc de la 1486 - aşezarea s-a numit iniţial Hurezii sau Urezii, cf. Arhivele Statului, Hurezi I, 1). Oamenii din sat susţin legenda potrivit căreia muncitorii care au fost tocmiţi să construiască lăcaşul de închinăciune, de teama asupritorilor turci, erau nevoiţi să lucreze noaptea, când cântau huhurezii.

Reprezentativ complex de arhitectură, în stil brâncovenesc

Ansamblul monastic ocupă o suprafaţă mai mare de 3 hectare şi cuprinde biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor şi cărturar Constantin Brâncoveanu, aflată în centrul incintei, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena“; biserica bolniţei, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, ctitorie a doamnei Maria (soţia lui Constantin Brâncoveanu), ridicată la 1696 şi zugrăvită de Preda Nicolae şi Ianache; schitul „Sfinţii Apostoli“ şi schitul „Sfântul Ştefan“.

Trebuie ştiut că Mănăstirea Hurezi este considerată cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru „stilul brâncovenesc“ şi datorită schiturilor sale amintite mai sus. Unul dintre acestea, care se află la 50 de metri de lăcaş, în partea de nord, se numeşte Schitul „Sfinţii Apostoli“, ctitorie a marelui stareţ Ioan arhimandritul, din 1698, şi este zugrăvit de Iosif şi Ioan în 1700. De asemenea, merită a fi amintit Schitul „Sfântul Ştefan“, nume dat în cinstea fiului cel mare al domnitorului, la 1703, şi zugrăvit de Ianache, Istrate şi Harinte.

Odată intrat în incinta centrală, pe sub o boltă largă, care în vremuri de restrişte se închidea cu o mare poartă de lemn ferecată cu fier, a cărei formă originală poate fi admirată şi astăzi, pelerinul rămâne pe loc captat de frumuseţea complexului arhitectonic, dar şi de duhul de sfinţenie existent aici.

Frumos pridvor, mare bogăţie de podoabe

Cu privire la execuţia pridvorului sfintei mănăstiri, marele Nicolae Iorga spunea: „Frumos pridvor pe stâlpi lucraţi cu o mare bogăţie de podoabe..., cu un rând de stâlpi tot aşa meşteşugit sculptaţi... flori de piatră în jurul uşii celei mari şi a tuturor ferestrelor“.

Deasupra intrării se înalţă turnul clopotniţei, cu patru clopote mari, între 300 şi 1.000 de kilograme. Urmează chiliile, nivelate pe două caturi. Tot în latura de miazăzi, la etaj, poate fi cercetată cu atenţie o valoroasă colecţie de obiecte şi icoane bisericeşti ale mănăstirii, un relevant tezaur cultural-naţional, aşa cum este recunoscut în toate sursele documentare care certifică existenţa Mănăstirii Hurezi.

Ochiul mireanului ar putea vedea şi aprecia, pe lângă iconografia religioasă, şi o serie de compoziţii cu caracter laic, cum e istoria ilustrată a vieţii împăratului Constantin cel Mare. În interiorul bisericii, dincolo de inestimabilul iconostas sculptat în lemn, se află scaunul domnesc sculptat în lemn, care poartă, toate din vremea ctitorului, stema Cantacuzinilor, stranele şi un policandru cu totul deosebite.

De asemenea, dacă ar fi să urmărească fidel latura aceasta arhitectonică a complexului, vizitatorul va remarca clădirea paraclisului (ridicat la 1697), situat la mijlocul laturii de apus a incintei, exact în faţa bisericii.

La parterul paraclisului se află trapeza, sala de mese a mănăstirii, care se remarcă prin pictura în frescă, executată între anii 1705-1706. O altă podoabă arhitecturală este foişorul vrednicului egumen şi iubitor de artă Dionisie Bălăcescu, ridicat de pietrarul Iosif în secolul al XVIII-lea.

„Această casă a cărţilor îmbie înţeleaptă îmbelşugare“

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, la Mănăstirea Horezu a funcţionat o şcoală de sculptură şi pictură. Biblioteca, aparţinând ctitorului, cât şi marilor cărturari ai vremii, contemporani cu acesta, a fost o sursă preţioasă pentru Muzeul Naţional, care a intrat în posesia a 38 de manuscrise şi 393 de cărţi tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele calendare ale lui Brâncoveanu din anii 1693, 1695, 1701 şi 1703, precum şi un pomelnic cu totul deosebit. Biblioteca mănăstirii, recunoscută peste timp sub denumirea de Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu, deţine în prezent aproximativ 4.000 de volume. O inscripţie din 1708, aflată deasupra uşii, arată importanţa edificiului: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărţilor îmbie înţeleaptă îmbelşugare“. Printre lucrările de marcă ale vremii se numără: „Odiseea“ lui Homer (tipărită la Basel, în 1541), „Tragediile lui Euridipe“ (tipărite la Basel, în 1551), „Novellae“, adăugate de Iustinian cel Mare Codexului său (apărute la Paris, 1668), precum şi lucrări ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, Constantin Manasses).

Un monument spiritual care a convins pe mulţi

Din anul 1872, Horezu a devenit mănăstire de maici, după ce, la început, lăcaşul a fost lăsat în grija călugărilor. Actualmente, mănăstirea este un loc primitor şi bine îngrijit, care oferă posibilităţi de cazare optime. În anul 2005, într-una dintre chiliile mănăstirii a fost cazat timp de trei zile însuşi prinţul Charles al Marii Britanii.

Dincolo de mărturiile istorice şi rafinamentul artistic, există mărturia spirituală a acestui loc care a dăinuit în veacuri şi dăinuie şi astăzi. Mănăstirea Hurezi rămâne aşadar unul dintre cele mai convingătoare monumente spirituale şi de credinţă pur românească multiseculare, pe care acelaşi Nicole Iorga a numit-o - în lucrarea „Bizanţ după Bizanţ“ - continuatoare a civilizaţiei române, ai cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii. (surse: www.romanianmonasteries.org, www.wikipedia.org, www.cimec.ro, www.geocities.com/Athens/Delphi/5647/horezu.html)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!