Reportaj
Mănăstirea în care se retrăgea mitropolitul Nestor Vornicescu

Mănăstirea în care se retrăgea mitropolitul Nestor Vornicescu

Diac. Ioniţă Apostolache, 14 Decembrie 2009

Ca să ajungi la mănăstire la Popânzăleşti, în Craiova, trebuie să urmezi drumul care duce spre Balş. La aproximativ 20 km de oraş, în centrul comunei Pieleşti, trebuie să virezi la dreapta şi, de acolo, tot înainte, până la marginea satului Popânzăleşti, unde se află mănăstirea. Mănăstirea Popânzăleşti este o adevărată carte nescrisă a continuităţii spirituale pe pământ oltenesc.

Între credincioşii din Popânzăleşti şi cei cinci vieţuitori ai mănăstirii a existat dintotdeauna o strânsă colaborare, dat fiind faptul că în sat nu mai există de foarte multă vreme o biserică şi un preot care să asigure asistenţa spirituală: „Datorită faptului că vechea biserică a satului ajunsese în ruină, credincioşii din Popânzăleşti au îngrijit biserica mănăstirii, transformându-o în biserică de enorie. Aici au beneficiat dintotdeauna de toată asistenţa spirituală de care au avut nevoie. Cred că până la urmă situaţia aceasta se va rezolva şi în sat se va construi o nouă biserică care va prelua sarcinile pe care le suplineşte mănăstirea noastră. Programul unei mănăstiri este diferit de programul unei biserici de enorie, dar cu toţii avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Ei ne ajută cu cele ale Martei, iar noi cu cele ale Mariei, ei ne ajută cu cele materiale, cu cele trebuincioase vieţii, iar noi îi ajutăm cu ceea ce ştim mai bine să facem: cu un cuvânt de folos, cu o rugăciune, cu un sfat“, ne explică protosinghelul Fanurie Chiriţă, stareţul mănăstirii.

Astăzi, în grija spirituală a mănăstirii se află 145 de familii care aparţin satului Popânzăleşti.

Principalul proiect al obştii de la Popânzăleşti

Principala dorinţă a obştei de la Popânzăleşti este restaurarea bisericii. S-au făcut mai multe proiecte pentru obţinerea fondurilor necesare, dar până acum, nici un rezultat. Totuşi, părintele Fanurie speră ca anul acesta să rezolve şi această problemă: „Principala noastră preocupare este restaurarea bisericii, aceasta fiind monument istoric de categoria B. Trebuie să concepem din nou un proiect tehnic pentru a fi acceptată în planul naţional de restaurare, întrucât în ea a început să pătrundă igrasia, pictura nu este de cea mai bună calitate şi trebuie refăcută, la fel şi acoperişul. Am avut şi câteva încercări ulterioare care din nefericire au eşuat, dar sperăm că anul acesta vom obţine în sfârşit fondurile necesare începerii lucrărilor“.

Primul monah la Popânzăleşti, după 122 de ani

Cu toate că Mănăstirea Popânzăleşti avea în posesie foarte multe proprietăţi şi bunuri, odată cu legea secularizării, situaţia ei s-a schimbat radical. Astfel, din cauza lipsurilor materiale, călugării au plecat, iar mănăstirea a fost închisă pentru o perioadă de aproape 122 de ani. Abia în anul 1992, la propunerea mitropolitului Nestor Vornicescu şi prin hotărârea Sfântului Sinod al BOR din data de 23-26 ianuarie mănăstirea a fost reactivată. Părintele Fanurie a fost primul monah care i-a trecut pragul după această lungă perioadă de repaus: „Am venit aici, am văzut biserica şi mi-am spus că este de ajuns pentru mine să trăiesc în acest loc plin de încărcătură spirituală care parcă urca spre cer. După ce am cerut blagoslovenia Înaltului Nestor m-am stabilit aici cu totul. Pe atunci aveam doar 17 ani. Am fost primul monah care venea să vieţuiască în această mănăstire după atâta vreme. Pentru mine era o adevărată provocare. A trebuit să fac faţă tuturor încercărilor care mi-au apărut în cale şi, după darul lui Dumnezeu, am reuşit să răspund cu bine aşteptărilor arhipăstorului meu, care venea aici şi de câte două-trei ori pe săptămână“, spune părintele Fanurie.

Când a venit prima dată la mănăstire, totul era pustiu şi în afară de biserică nu exista mai nimic. Părintele a trebuit să construiască din temelie clădirea stăreţiei împreună cu chiliile şi cu toate celelate anexe indispensabile vieţii monahiceşti: „De la Înaltul Nestor am primit tot ajutorul material şi spiritual de care aveam atâta nevoie. Cu toate acestea, banii nu ajungeau de fiecare dată. Deseori am mers la Sibiu pentru «a cerşi» pentru biserică. Îmi puneam o placardă la gât şi ţin minte că într-o zi am adunat vreo 20 de lei, echivalentul a două mii de lei astăzi. Aşa am reuşit să finalizez lucrările la vechea stăreţie“, îşi aminteşte părintele protosinghel.

Un loc drag Sfântului Ierarh Calinic

Pe lângă vechile hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae“, „Sfântul Grigorie Decapolitul“, „Sfântul Grigorie Milostivul“, mănăstirea a primit ca hram principal „Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica“, denumire sub care este cunoscută astăzi. Aceasta a fost dorinţa mitropolitului Nestor, care a ţinut să marcheze astfel locul în care se retrăgea adesea Sfântul în perioada slujirii sale la Craiova. În biserică mai există încă vechile icoane şi obiecte de cult aduse din perioada Sfântului Calinic, acestea fiind cinstite în chip deosebit de părinţii călugări: „Suntem norocoşi să sărutăm aceleaşi icoane pe care le-a sărutat şi Sfântul Ierarh Calinic“, mărturiseşte părintele stareţ.

Parcursul istoric al Mănăstirii Popânzăleşti

Aşezată pe vechi temelii dacice, în apropierea fortificaţiei de la Romula - capitala Daciei Malvensis, Mănăstirea Popânzăleşti este menţionată în documentele vremii începând cu anul 1678, când a fost închinată ca metoc al Episcopiei de Râmnic de către logofătul Hamza, ctitorul ei de drept. Spre sfârşitul vieţii, Hamza îmbracă rasa monahală sub numele de Ioan şi lăsă cu limbă de moarte ca toată averea sa să fie închinată mănăstirii.

În 1799, mănăstirea este reclădită prin râvna arhimandritului Metodie, iar în perioada de păstorire a episcopilor râmniceni, Chesarie şi Filaret, ea devine un adevărat centru de desfacere pentru cărţile tipărite la Vâlcea.

În timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1853; 1854-1856), la biserica mănăstirii au loc numeroase lucrări de restaurare şi reconsolidare, aceasta fiind serios avariată în urma cutremurului din 1838. De asemenea, odată cu venirea Sfântului Ierarh Calinic, aceste lucrări se intensifică, iar biserica este împodobită cu numeroase obiecte de cult care se mai păstrează şi astăzi. După legea secularizării, atunci când i-au fost confiscate aproape toate proprietăţile, mănăstirea a intrat în declin. Din 1870 a devenit biserică de mir, călugării ei fiind risipiţi pe la alte mănăstiri. A fost reactivată după anul 1990, primind ca ocrotitoare şi pe Cuvioasa Parascheva.

„Copacul cu scorbură“

Mănăstirea Popânzăleşti a fost locul în care se retrăgea adesea mitropolitul Nestor pentru a-şi găsi liniştea şi pentru a putea lucra. La poalele pădurii de stejar, vlădica şi-a scris ultimele sale lucrări: Micromonografia Sfântului Ierarh Petru Movilă, Studii de teologie istorică, Receptarea Sfântului Ambrozie al Mediolanului la români, Viaţa Sfântului Laurenţiu de Nove etc. Camera vrednicului mitropolit a rămas intactă după plecarea sa la ceruri. Într-un perete stă atârnată metania mov, pe altul o icoană cu „Sfânta Înţelepciune“, pe masă sunt aşezate o carte de rugăciuni şi o candelă aprinsă, iar patul, atât de simplu, parcă-l aşteaptă pe arhipăstor să revină.

Locul preferat al marelui mitropolit era „copacul cu scorbură“, un stejar vechi de aproape 350 de ani. Obişnuia să intre de multe ori acolo şi-l punea pe părintele Fanurie să-i facă poze: „L-am întrebat odată de ce intră în scorbură şi îşi aşază mâinile pe piept, iar el mi-a răspuns că îşi imaginează acolo un sicriu pe orizontală în care s-ar putea odihni cu capul îndreptat spre cer“, mărturiseşte părintele stareţ.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!