Mănăstirea Neamţ, casa sfinţilor

Silviu Dascălu, 27 Mai 2009

Mănăstirea Neamţului sau „Ierusalimul Ortodoxiei române“, după cum mai este numită această sfântă mănăstire, a fost şi este unul dintre cele mai însemnate aşezăminte monahale din România, care a dat nu doar sfinţi pentru închinăciune Ortodoxiei româneşti şi celei din afara graniţelor, ci şi numeroşi cărturari sau oameni de cultură. Marea lavră nemţeană este cunoscută şi pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale. Sfânta Mănăstire a Neamţului este cea mai importantă ctitorie din vremea ştefaniană, fiind o încununare a tuturor bisericilor din acea epocă.

Încă din vechime, cu mic, cu mare, cu căruţe, călare, dar mai ales la pas prin Munţii Neamţului, credincioşi din toată Moldova sau Transilvania veneau să cinstească Înălţarea Domnului, la hramul celei mai importante mănăstiri din Moldova. Izvoarele istorice povestesc că însuşi domnul Moldovei, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, venea an de an la cea mai importantă ctitorie a sa, Mănăstirea Neamţului, unde stătea mai multe zile pentru a se ruga şi a ţine sfat cu mitropolitul, stareţul şi boierii săi apropiaţi.

Acum, după mai bine de jumătate de mileniu de la ctitorire, tradiţia s-a păstrat întocmai, credincioşi din toate zonele ţării venind să se roage lui Dumnezeu în ctitoria Binecredinciosului Voievod Ştefan.

Astăzi, de hramul sfântului lăcaş sunt aşteptaţi mii de pelerini din toate zonele ţării să se roage împreună cu soborul de diaconi, preoţi şi episcopi ce săvârşesc Sfânta Liturghie în vechea ctitorie ştefaniană.

„Hramul este unul dintre cele mai importante din Moldova, fiind al treilea ca importanţă după cel al Sfintei Parascheva de la Iaşi şi cel al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Şi această tradiţie coboară în timp cu secole în urmă, când însuşi Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt venea călare, împreună cu supuşii săi, şi se ruga timp de mai multe zile de Înălţarea Domnului şi ţinea sfat cu mitropolitul de atunci, Teoctist, cu stareţul mănăstirii şi cu cei din Sfatul domnesc. Şi această tradiţie s-a păstrat şi astăzi, când ierarhii poposesc mai multe zile, de hramul Înălţării Domnului“, ne-a explicat arhim. Benedict Sauciuc, stareţul Mănăstirii Neamţ.

Mănăstirea Neamţului, sau „Ierusalimul Ortodoxiei române“, după cum mai este numită această sfântă mănăstire, a fost şi este cel mai însemnat aşezământ monahal din ţară, care a dat nu doar sfinţi pentru închinăciune Ortodoxiei româneşti şi celei din afara graniţelor, ci şi numeroşi cărturari sau oameni de cultură. Şi drept dovadă avem „Patericul Mănăstirilor Nemţene“, editat de vrednicul de pomenire arhimandrit Ioanichie Bălan, dar şi nenumăratele cărţi apărute, de-a lungul timpului, la tipografia de aici.

Contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale

Sfânta Mănăstire a Neamţului este cea mai importantă ctitorie din vremea ştefaniană, fiind o încununare a tuturor bisericilor din acea epocă, după cum ne mărturiseşte părintele stareţ Benedict Sauciuc.

„Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Muşat, care a construit prima biserică din piatră, astăzi dispărută, însă, pe amplasamentul mănăstirii existase o bisericuţă mai veche din lemn, numită Biserica Albă, construită de monahi cu un secol înainte. Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea şi putem spune despre ea că este încununarea tuturor bisericilor din epoca ştefaniană“, a explicat stareţul mănăstirii.

Încă de la începuturile sale, sfântul lăcaş a avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale, o parte din obiecte fiind expuse în muzeul mănăstirii, dar şi în biblioteca ce adăposteşte peste 18.000 de volume.

La începutul secolului al XV-lea aici a fost înfiinţată o şcoală de caligrafi şi miniaturişti care au lăsat posterităţii lucrări de o excepţională valoare istorică, liturgică şi artistică. În prima jumătate a acestui secol, activitatea a fost dominată de vestitul caligraf miniaturist Gavriil Uric, apoi Teodor Mărişescul, Ghervasie şi alţi ucenici ai săi. Copiştii de la Neamţ au atins un asemenea nivel, încât mai toate lucrările lor erau căutate şi considerate „odoare“. În veacul al XIX-lea a fost înfiinţată aici o tipografie, din teascurile căreia au ieşit primele volume în anul 1807.

Cel mai vechi manuscris care se păstrează la Mănăstirea Neamţ este un „Tetraevanghel“ scris pe pergament la finele veacului al XIV-lea.

Sub stăreţia Sfântului Paisie Velicicovschi

Mănăstirea Neamţ nu este renumită doar pentru rolul avut în cultura românească. Aşezământul nemţean a dat creştinătăţii nenumăraţi sfinţi, unul dintre aceştia, ale cărui moaşte sunt întregi în biserică, fiind Sfântul Necunoscut, descoperit de călugării nemţeni în chip minunat în urmă cu 20 de ani. Pe aleea ce merge de la clopotniţă spre biserică s-au ridicat pietrele şi au crăpat, iar în urma săpăturilor au fost descoperite moaştele unui sfânt al cărui nume nu se ştie.

„Dacă ne uităm în cartea «Patericul Mănăstirilor Nemţene» a vrednicului de pomenire arhimandrit Ioanichie Bălan, vedem că aici au fost nenumăraţi vieţuitori ce au devenit ulterior cuvioşi sau sfinţi. Unul dintre aceştia este Sfântul Paisie Velicicovschi, care a fost un reper în ceea ce priveşte Ortodoxia şi un reformator al isihasmului românesc. În vremea sa, monahismul românesc a cunoscut o perioadă de înflorire. Sfântul Paisie a avut peste 1.000 de ucenici, călugări români, ruşi, ucraineni, greci, bulgari. Putem spune că era o mănăstire internaţională“, ne-a mai spus părintele stareţ Benedict Sauciuc.

Un alt sfânt pe care tot Mănăstirea Neamţ l-a dat Ortodoxiei este Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul). Născut în ţinutul Botoşanilor, în satul Crăiniceni (astăzi nu mai există), a intrat în viaţa monahală la 20 de ani, în obştea Mănăstirii Neamţ. După puţin timp, a plecat în Ţara Sfântă, pustiind mai mulţi ani, în sfinţenie, în peştera „Sf. Ana“, din pustiul Hozevei. La 20 de ani de la moartea sa, trupul i-a fost descoperit intact. Cinstit de greci, care i-au pictat icoana şi i-au alcătuit slujba, numindu-l Sfântul Ioan Românul, Sfântul Ioan Iacob a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, cu data de pomenire la 5 august.

Nouă cuvioşi, proclamaţi sfinţi la Mănăstirea Neamţ

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română a trecut în rândul sfinţilor şi pe Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, ctitorul sfântului lăcaş.

„Mănăstirea Neamţ nu a dat creştinătăţii doar sfinţii pe care îi cunoaştem noi. Afară de cei cunoscuţi sunt şi cei care s-au nevoit în pădurile din zonă, pustnicii. Şi drept dovadă avem mai multe dealuri din jur care se cheamă după călugării care s-au nevoit pe el“, a mai explicat părintele stareţ.

Anul trecut, de Înălţarea Domnului, la Mănăstirea Neamţ, nouă cuvioşi părinţi, care au vieţuit în mănăstirile din Munţii Neamţului, au fost proclamaţi sfinţi. Este vorba despre Cuvioşii Ioan de la Râşca şi Secu, Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, Rafael şi Partenie de la Agapia Veche. De asemenea, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău şi Iosif de la Văratec. Canonizarea a fost proclamată după Sfânta Liturghie, săvârşită de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, la acest eveniment participând însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Preafericitul Părinte Daniel.

Cel mai mare osuar din ţară

Mănăstirea Neamţ adăposteşte cea mai mare gropniţă, sau osuar, din toată ţara. Peste 550 de cranii ale călugărilor care au vieţuit în mănăstire au fost luate, curăţate şi apoi aşezate la loc de cinste în osuarul mănăstirii. Călugării au scris pe fiecare dintre cranii numele vieţuitorului, data când s-a născut şi data la care a trecut la Domnul, precum şi ascultarea pe care a avut-o. „Aceasta este o tradiţie foarte veche, fiind întâlnită în mai multe mănăstiri din ţară sau din afară. Exista obiceiul ca, la şapte ani de la trecerea la Domnul, să se facă dezgropăciunea, iar oasele să fie curăţate şi aşezate în osuar. Mănăstirea noastră are cel mai mare osuar din ţară, la fel de mari sau mai mari fiind doar în afara ţării“, a precizat stareţul mănăstirii.

Practica deshumării şi a depunerii oaselor în criptă s-a păstrat doar până în anul 1945, când autorităţile au interzis-o.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!