Biserica rupestră de la Corbi, din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, adaugă slujirii prezente taina începuturilor, adâncind atât de mult viețuirea în duhul ei, încât nevoitorul de astăzi trăiește în ea ca într-un continuu botez. Aici, rugăciunea transformă cuvântul în piatră și șlefuiește, neobosit, inima. În această lucrare, nu este de mirare că monahul locului conștientizează profund sentimentul binecuvântării, dar și pe cel smerit al nevredniciei, și chiar pe cel al neîmplinirii, încă, în raport cu desăvârșirea absolută a înaintașilor.
Printre importantele artefacte descoperite în 2008 în timpul unui sondaj arheologic restrâns efectuat de specialiști la Mănăstirea Corbii de Piatră din județul Argeș, se află și un inel din argint, cu o reprezentare stilizată a motivului „Pomul vieții”. Ne oprim asupra acestui Pom al vieții, cu rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arbore simbol, care își trage seva din roua cerească, ale cărui fructe aduc nemurire, Crucea pe care S-a răstignit Iisus Hristos, El Însuși Arbore, Axă a lumii, Pom al vieții, pentru a sublinia vechimea creștină a locului, dar și sensul vertical, ascendent, al năzuințelor celor care au trăit și trăiesc aici nevoindu-se spre a se desăvârși. Căci la Corbii de Piatră desăvârșirea este merinda cu care și-au hrănit inima monahii de peste timp.
Istorie
Începuturile vieții monahale la Corbii de Piatră sunt puțin cunoscute dar aici a existat o foarte timpurie vatră ascetică românească. Atestată documentar la 23 iunie 1512, mănăstirea este, cu siguranță, mult mai veche. O probează tradiția, știrile documentare, pictura, inscripțiile grecești, care împing începuturile către primele decenii ale secolului al XIV-lea. Iar dacă îl cităm pe Paul de Alep, diaconul care l-a însoțit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei prin Țările Române la 1658, aflăm că la Corbi exista „mica, dar frumoasa (bisericuță rupestră), despre care se spune că a fost ascunsă și apoi descoperită de un sfânt eremit, căruia i s-a arătat în vis și care venind aici o deschise”. Altfel spus, așezarea monahală are o existență foarte veche, despre care vorbește legenda, care arată că la început, aici, a fost o grotă naturală, adaptată cultului de către un eremit peregrin. „Prin istoria ei, mănăstirea noastră, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», punctează istoria monahismului românesc, a Bisericii și a neamului românesc. În «Istoria Câmpulungului», Constantin Aricescu, vorbind despre ea, lansează ipoteza că vechimea ei ar fi de aproape 2000 de ani! El spune că inițial biserica ar fi fost o grotă naturală, pe care primii creștini de aici, din secolele II-III d.Hr., au amenajat-o ca adăpost, bine camuflat în acele vremuri de persecuție, apoi ca loc de slujire, de unde se propovăduia morala evanghelică”, ne mărturisește părintele stareț Ignatie Gorunescu.
În decursul secolelor, vatra aceasta monahală a cunoscut perioade de înaltă trăire duhovnicească, urcușuri și coborâșuri, iar prezența unor înalte personalități ale vremurilor aici întăreşte și mai mult ideea existenței unui spațiu spiritual aparte, în care se trăia adânc lecția desăvârșirii.
Continuitate
„Prin secolele X-XI, într-un document ni se spune că Voievodul Vlad al Daciei și-a botezat al treilea copil într-o biserică rupestră din zona subcarpatică a României de astăzi. Istoricul care s-a ocupat de document identifică acest loc cu Corbii de Piatră. În jurul anului 1300, pictura din biserica rupestră, spun unii cercetători, exista deja. Ba chiar de pe la 1200, fiind, se pare, cea mai veche pictură din Țara Românească! Cercetătoarea Carmen Laura Dumitrescu spune că aici s-ar fi implicat înșuși voievodul acelor timpuri, Basarab Voievod I, sau un alt Basarab dinaintea lui. Noi nădăjduim să ne așezăm cu slujirea în continuarea celei care a fost aici din vremuri. Dar este foarte greu. Cei dinaintea noastră au fost călugări care și-au dedicat toată viața, toată energia lor, desăvârșită și absolută, slujirii lui Dumnezeu, slujire care a dat și sfinți. Noi avem conștiința că urmăm unor cuvioși sfinți, dar și conștiința că încă suntem poate niște epigoni ai acestora. Suntem doar trei viețuitori în mănăstire. Tot atâția cât numărul peștilor care au fost prinși la pescuirea minunată! Trăim aici un sentiment de binecuvântare, dar și de nevrednicie și neîmplinire, încă. Binecuvântare, pentru că slujim într-un loc unde s-a săvârșit Sfânta Liturghie de cel puțin 1.000 de ani, că aici au viețuit oameni sfinți, providențiali pentru Ortodoxie, precum Patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea, Sfântul Neagoe Basarab, ctitor aici, Voicu Corvin, tatăl legendarului Iancu Corvin, cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, transformându-l într-un semn al regilor. Cronica maghiară a lui Bonfini spune despre Iancu Corvinul Vlahul că este unul dintre marii eroi ai Creștinătății. Sau Mihai Viteazul, personalitate de frunte a istoriei noastre, mucenic al Bisericii și martir al neamului. Cu nevrednicie, deoarece nu ai cum să slujești aici, decât în această conștiință a nevredniciei și neîmplinirii. Pentru că suntem conștienți că se putea și trebuia să facem mai mult. După 13 ani de la venirea noastră la Corbi, observăm că am realizat foarte puțin din câte ar fi trebuit. Din cauza mea, în primul rând, pentru că nu m-am rugat suficient, cum trebuie. Mesajul acestui loc este continuitatea. Piatra aceasta dă mărturie și astăzi că noi urmăm cuiva. Nu suntem veniți de niciunde și, cât avem aici rădăcinile, biserica fiindu-ne mărturie, avem și responsabilitate față de ea. Am primit-o, ne bucurăm de ea, dar va trebui să avem grijă cum și cui o predăm. Pentru că are mare nevoie, strigă după ajutor. Pictura este degradată mai mult de jumătate, rezistența a slăbit din cauza cutremurelor. Ne bucurăm însă de credincioșii din Corbi, care sunt foarte aproape de Biserică. Sunt trăitori ai credinței, nu doar împlinitori în literă. Oameni care știu ce înseamnă și iubesc nevoirea întru desăvârșire, dacă ne gândim că de aici au intrat în monahism cel puțin zece fii ai satului. Cel mai elocvent exemplu este Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Un singur cuvânt mai adaug: să ne pocăim! Un normativ pentru trăirea în lumea aceasta, pentru că se apropie Împărăția cerurilor!”, ne-a mai spus părintele stareț Ignatie.
Iar noi am părăsit Mănăstirea Corbii de Piatră cu acest normativ al trăirii prezentului, adică hrănindu-ne ceva mai mult inima cu nevoia desăvârșirii absolute, așa cum au făcut-o înaintașii noștri.
