Mănăstirea Văcăreşti pe răbojul istoriei

Considerată desăvârşirea artei brâncoveneşti, Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti era, până în decembrie 1986, cel mai important martor al istoriei moderne atât de zbuciumate a poporului român. Această falnică ctitorie fusese un gând mai vechi al domnitorului Constantin Brâncoveanu, însă martirizarea lui la Constantinopol nu i-a dat răgazul pentru a-l pune în aplicare. Ideea a fost preluată de urmaşul său la tron, Nicolae Mavrocordat, un domn venit în ţară şi considerat ulterior primul fanariot pe tronul Ţării Româneşti. În 1715, acesta începea ridicarea a ceea ce avea să devină cea mai mare şi importantă mănăstire din sud-estul Europei.

Locul ales a fost coama „dealului Văcăreşti“, cum era cunoscut de bucureşteni, fiind de fapt un promontoriu al cornişei terasei inferioare a Dâmboviţei (astăzi, Calea Văcăreşti 391-393), care domina capitala în partea de sud-est şi a cărei toponimie nu este clară nici până în prezent. Se pare că numele ar veni fie de la cei pripăşiţi în această zonă, care se ocupau cu creşterea vitelor, fie de la birul văcăritului, obişnuit în aceea vreme, fie de la faptul că această zonă aparţinuse boierilor Văcăreşti. Începând cu 1715, domnitorul Nicolae Mavrocordat a ridicat o mănăstire, cu incintă şi bi-serică în mijloc, în formă de cruce, cu patru turle. Pe lângă acesta a ridicat o reşedinţă domnească, stăreţie şi anexele necesare. Construcţia a fost finalizată în 1722, dar a fost sfinţită cu hramul „Sfânta Treime“ la 24 septembrie 1724. După înzestrarea cu proprietăţi funciare, privilegii domneşti şi obiecte de cult de mare preţ, în 1721, ctitorul a închinat noua Mănăstire Văcăreşti Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Perioada de strălucire

Lăcaşul de cult, cu o lungime de 42 m şi cu 17 m lăţime, era considerat o „clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncoveneşti şi influenţe ale barocului muntean“ şi „o încununare a stilului brâncovenesc din Ţara Românească“. Interiorul era pictat în frescă pe o suprafaţă de 2500 metri pătraţi. Se pare că tot acest şantier viza un amplu complex format din spaţiu monahal şi un centru de cultură şi învăţământ, care să fie girate îndeaproape de domn, din reşedinţa domnească aflată în aceeaşi incintă.

În 1730, ctitorul a trecut la cele veşnice, fiind înhumat chiar în biserica pe care o construise. Opera ctitoricească a fost continuată însă de fiul său, Constantin Mavrocordat, care până în 1736 a ridicat pe partea de est a bisericii un frumos paraclis, iar în partea de vest a incintei a adăugat o monumentală curte. În tot acest complex edilitar religios, construit pe o suprafaţă de 18.000 metri pătraţi, funcţionau o tiparniţă, de sub ale cărei teascuri au fost scoase cărţi de mare valoare culturală, o şcoală de limba elenă, de prestigiu la vremea aceea, dar mai ales o bibliotecă, fără egal în sud-estul Europei, cu multe volume, unele rare, şi care s-a risipit spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Transformarea în închisoare

Perioada de glorie a Mănăstirii Văcăreşti a apus spre mijlocul secolului al XIX-lea. Din lipsă de spaţiu necesar şi pentru un tratament adecvat celor de viţă boierească, după 1848, revoluţionari paşoptişti precum Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu, Brătienii, Ion H. Rădulescu, C. A. Rosetti sau Ion Ghica erau ţinuţi închişi în încăperile atât de spaţioase de la Mănăstirea Văcăreşti. A fost precedentul creat pentru ca în 1864, la secularizarea provocată de domnitorul Alexandru I. Cuza, Mănăstirea Văcăreşti să cunoască efectele nefericite ale acesteia. Fiind considerată o mănăstire închinată şi care trebuia scoasă de sub acest regim, domnul a transformat-o în închisoare. Din acel moment, complexul Văcăreşti a intrat într-un proces de degradare continuă. De numele acestei închisori sunt legaţi: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, acuzat de colaborare cu inamicul în timpul ocupaţiei germane (1916-1918), C. Z. Codreanu, care ar fi fost inspirat de o icoană a Arhanghelului Mihail pentru a înfiinţa Mişcarea legionară, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie ş.a. Deşi avea regim de închisoare, biserica totuşi a funcţionat. Acest lucru s-a întâmplat până în 1948, când ultimul slujitor al Văcăreştilor, părintele Dumitru Argint (slujea din 17 iulie 1947), era arestat, anchetat şi deferit justiţiei pentru propagare de tipărituri interzise. De asemenea, Siguranţa comunistă îl acuza pe părintele Argint că facilitează corespondenţa între deţinuţii pe care îi primea la slujbă şi spovedanie şi familii. Preotul a fost condamnat de „justiţia populară“, iar biserica Mănăstirii Văcăreşti a fost închisă pentru totdeauna.

Perioada comunistă

Mănăstirea a avut acest regim până la dezafectarea spaţiului de detenţie în anul 1973, deschizându-se astfel posibilitatea pentru restaurarea întregului complex arhitectural. În perioada 1974-1977, un colectiv de specialişti condus de arhitectul Liana Bilciurescu a restaurat partea estică a incintei cu biserica, cutremurul din 1977 afectând-o nesemnificativ. Totuşi, după seism, Comisia Monumentelor Istorice a fost desfiinţată, iar şantierul de restaurare de la Văcăreşti a fost oprit.

Istoria Mănăstirii Văcăreşti avea să se stopeze în mod brutal, după vizitarea de către Nicolae Ceauşescu, la 2 decembrie 1984, a zonei din apropierea Dâmboviţei vizată pentru sistematizare. Cu această ocazie, el a hotărât ca pe locul mănăstirii să fie amplasat un mare palat al justiţiei care să găzduiască Ministerul Justiţiei, Procuratura generală, Tribunalul şi alte instanţe. Ulterior, s-a vehiculat ideea ca în locul celor prevăzute de acest proiect să fie ridicat un complex sportiv şi pentru congrese. Se pare că ura lui Ceauşescu pentru acest monument se datora detenţiei pe care o suferise aici în anul 1940. Faţă de aceasta, ziarişti, oameni de cultură, personalităţi ale vremii, prin memorii la conducerea de partid şi de stat, unele chiar la Europa liberă, au cerut salvarea acestui monument de la demolare. Ceauşescu nu s-a lăsat înduplecat.

Era probabil şi un răspuns la refuzul patriarhului Iustin de a părăsi Dealul Patriarhiei, unde Ceauşescu dorea construirea unui monument al „Victoriei Socialismului“ şi a muzeului socialismului. Aceasta după ce, la sugestia unor apropiaţi, aprobase planul de mutare a Patriarhiei la Mănăstirea Văcăreşti, în jurul căreia urma să se reabiliteze spaţii pentru institutul teologic de grad universitar şi un departament pentru relaţiile cu ţările ortodoxe.

Ultimele zile ale Mănăstirii Văcăreşti

Însă până la demolarea efectivă a mănăstirii a mai durat doi ani. În acest timp, se pare că monumentul a suferit o serie de stricăciuni. Potrivit istoricului Panait I. Panaite, în vremea aceea directorul Muzeului de Istorie şi Artă al municipiului Bucureşti, în martie 1985, din cauza filmărilor făcute de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru filmul „Noi, cei din linia întâi“, în incinta mănăstirii s-au folosit aruncătoare de flăcări, petarde şi s-a perindat o masă de ostaşi cu vehicule grele, tunuri şi tancuri, astfel producându-se „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forţarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii altarului Bisericii mari“. După acest moment, nişte rromi pripăşiţi în această zonă, găsind uşile descuiate la încăperile monumentului, au sustras diferite obiecte de cult şi de artă, unele fiind apoi recuperate.

Ultimele zile din istoria Mănăstirii Văcăreşti au fost între 11-15 decembrie 1986, atunci când buldozerele dirijate de marele arhitect Ceauşescu demolau „cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă“, după cum era considerată de marele arhitect G. Cantacuzino. După 1990, şantierul de ridicare a complexului sportiv a fost stopat, locul ajungând în părăsire. Până de curând au existat iniţiative ca, în locul unde odinioară prin rugăciuni se aducea slavă lui Dumnezeu, să se ridice un mall.