Manuscrisele care au revoluţionat Arheologia biblică (II)

O dată descoperite, interesul pentru traducerea sau descifrarea manuscriselor de la Qumran a devenit imens. S-a speculat şi s-a sperat de către unii „critici improvizaţi“, iubitori de senzaţional, la momentul respectiv, în găsirea unor elemente care să surclaseze ideile de până atunci legate de Sfânta Scriptură. Acum, când aproape toate scrierile au fost traduse (cu excepţia unor texte cu alfabet criptic, ce n-au putut fi încă descifrate), este unanim acceptată

ideea că manuscrisele de la Qumran confirmă adevărurile istorice cunoscute şi certifică păstrarea intactă a textului biblic. Importanţa descoperirilor este deosebită pentru istorie, exegeză biblică şi critică textuală în general, fapt care a dus la publicarea unui număr important de monografii şi comentarii.

Ce conţin manuscrisele de la Qumran

Explorările regiunii de la Qumran, care s-au desfăşurat între 1949-1956, au scos la suprafaţă 40.000 de fragmente din cele 11 grote descoperite. Au fost recuperate aproximativ 800 de manuscrise, din care 170 sunt fragmente din cărţile Vechiului Testament, incluzând texte la fiecare carte, cu excepţia cărţii Ester.

Este aproape sigur că fragmentele provin din fosta bibliotecă a esenienilor, o sectă qumranită pe care, până nu demult, oamenii de ştiinţă au identificat-o cu secta fariseilor sau cu cea a karaiţilor. Un sfert dintre manuscrise au fost descoperite în trei locuri principale din deşertul lui Iuda: Qirbet Qumran, Wadi Murabaâat şi Kirbet Mird.

Pentru studiile biblice, cel mai important manuscris este 4 Qumran-Samuel, descoperit în grota 4 de la Qirbet Qumran. El reprezintă un pasaj din cartea I Samuel, despre care unii specialişti afirmă că datează din sec. III î.Hr. sau chiar mai devreme, cu toate că majoritatea manuscriselor nu sunt mai vechi de sec. II î.Hr.. Acest fragment seamănă mult mai cu textul grecesc al Septuagintei, decât cu textul ebraic al Bibliei. Asemănarea celor două texte certifică ipoteza că deosebirile dintre textul ebraic şi cel grecesc provin din aceea că traducerea Septuagintei s-a făcut după un text ebraic mai vechi decât cel adnotat de masoreţi.

Dintre sulurile-manuscrise descoperite în grota 1 Qumran au fost descifrate şapte, care conţin: două copii ale cărţii profetului Isaia, un comentariu la profeţia lui Avacum şi alte patru suluri care, în funcţie de conţinutul lor, au fost intitulate: Regula (Comunităţii), Statutul Comunităţii sau Manualul de disciplină, Războiul fiilor luminii contra fiilor întunericului, Imnurile şi Apocrifa la Geneză. Alte manuscrise descoperite au fost numerotate convenţional 2Q, 3Q, 4Q etc.

În ceea ce priveşte natura manuscriselor de la Qumran, trebuie subliniat că aici sunt reprezentate cărţile Vechiului Testament, unele chiar în mai multe exemplare: Deuteronomul (14 exemplare), Isaia (15 exemplare) sau Psalmii (17 exemplare).

Dintre manuscrisele extrabiblice, multe sunt apocrife, comentarii sau targume, scrieri apocaliptice, liturgice sau sapienţiale. Printre cele apocrife se află Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, Testamentul lui Levi, Testamentul lui Neftali, Testamentele celor 12 patriarhi, Targumul cărţii Iov, Targumul cărţii Levitic.

Importanţa manuscriselor qumranite

Importanţa manuscriselor de la qumran este deosebită, atât pentru istorie, arătându-ne lămurit care era organizarea esenienilor stabiliţi în această regiune sub conducerea Dascălului dreptăţii, ce doctrină profesa etc., cât şi pentru exegeza biblică şi critica textuală în general. După descoperirea acestor texte, mulţi filologi au trebuit să-şi revizuiască punctul de vedere asupra vechimii textelor sacre. De asemenea, s-a putut verifica păstrarea intactă a textului sfânt. Comparându-se textele manuscriselor de la Qumran cu textul masoretic şi cu textul Septuagintei, s-a putut observa o deplină concordanţă de fond, ceea ce probează o dată în plus păstrarea nealterată a fondului învăţăturii vechitestamentare.

▲ Ce sperau unii să găsească în scrierile de la Qumran

Imediat după descoperirea manuscriselor de la Qumran, iubitorii de senzaţional s-au grăbit să facă unele aprecieri care, mai târziu, după studii serioase, s-au dovedit a fi produse ale imaginaţiei. De exemplu, E. Wilson, un gazetar american, a scris, prin 1955, o carte - „The Scrolls from the Dead Sea“ (Sulurile de la Marea Moartă), în care afirmă că „acum putem să ne imaginăm cum că mişcarea de la Marea Moartă, cam pe la jumătatea secolului întâi al erei noastre, mai înainte ca refugiul ei să fie distrus o dată cu templul Dumnezeului iudeu, a aprins un cap (pe Iisus), care avea să depăşească iudaismul şi esenianismul la un loc şi ai cărui discipoli vor fonda o Biserică ce va avea să supravieţuiască Imperiului Roman şi, până la urmă, ea, Biserica, să fie identificată cu Roma însăşi... Poate că această mănăstire de la Qumran, această construcţie din piatră între apele amare (ale Mării Moarte) şi cu stâncile abrupte, cu vetrele sale şi cu călimările ei, cu râşniţa ei şi cu ulucii ei, şi cu alte morminte fără podoabe, toate acestea pot să fie leagănul creştinismului, mai degrabă decât Bethleemul şi Nazarethul.“

Astăzi, majoritatea cercetătorilor textelor de la Qumran consideră cel puţin nefondate afirmaţiile „criticilor improvizaţi“, în timp ce cea mai mare parte a cercetătorilor autentici le resping ca eronate. M. Burrows, unul dintre principalii cercetători ai acestor manuscrise afirma, în acest sens, că „poate lucrul cel mai bun ce ne vine din sulurile de la Marea Moartă este faptul că, prin confruntare, acum apreciem Biblia noastră mai mult decât înainte“.

▲ Care a fost materialul de scris al originalelor Sfintei Scripturi

S-a convenit aşadar asupra concordanţei între scrierile de pe manuscrisele de la Qumran cu cele din Sfânta Scriptură, pe care o avem astăzi tradusă în toate limbile pământului, textul sfânt fiind păstrat intact. Originalele Bibliei nu s-au păstrat însă. Nicăieri nu se spune, în mod expres, care a fost materialul obişnuit de scris utilizat de scriitorii Sfintei Scripturi, deşi Sfântul Apostol Pavel aminteşte de pergament (II Timotei 4, 13) iar Sfântul Ioan Evanghelistul de hârtie de papirus. Se poate presupune că autorii sfinţi îşi vor fi scris textele pe un material de scris din cel mai ieftin şi mai în uz pe vremurile respective, care era papirusul. De altfel, Pliniu cel Bătrân consemnează faptul că materialul de scris cel mai folosit în timpul său era hârtia de papirus.

Aceasta se obţinea din tulpina trestiei papyrus, care creştea în cantităţi mari în ţinutul mlăştinos de la vărsarea Nilului. Centrul de fabricaţie al acestei „hârtii“ era oraşul Fajun, din nordul Egiptului. Pentru a obţine coala de scris din acest material, planta era recoltată într-o anumită perioadă a anului şi sortată după mărime, grosime şi fineţe. Apoi, cu ajutorul unor cuţite fine, tulpinile erau curăţate de coaja lor, tăiate la o lungime de 40-50 cm, iar măduva moale era tăiată în bucăţi lungi şi subţiri, sub forma unor panglici. Fâşiile era aşezate apoi una lângă alta pe o suprafaţă tare, din lemn de obicei, suprapunându-se puţin la un capăt. În mod similar, mai multe bucăţi erau aşezate transversal, una peste alta, lipindu-se una de alta prin simpla lor lovire cu un ciocan de lemn. Foile astfel lipite se puneau sub teasc, pentru a se suda cât mai bine şi a i se conferi o suprafaţă cât mai netedă. Dacă suprafaţa nu era destul de netedă, se netezea pe deasupra cu piatră Bimstein sau cu un os mai mare de peşte. După ce marginile erau îndreptate şi suprafaţa finisată, se obţinea o coală de hârtie albă, dar care cu timpul se îngălbenea. Acest tip de suport pentru scris se deosebea în funcţie de formă şi calitate, Pliniu cel Bătrân amintind nouă sortimente de hârtie de papirus.

Pentru o scriere scurtă era suficientă o coală. Pentru scrieri mai mari ca întindere se scria pe volumene. Foile nu se legau între ele în caiete, ci se lipeau una de marginea dreaptă a celeilalte, atâtea câte erau necesare. Lipite astfel, un număr mare de foi dădea aspectul unei panglici lungi. Cum acest suport era foarte fragil, în scopul păstrării pe un timp cât mai îndelungat, volumenul (panglica de papirus) se înfăşura de obicei, cu scrierea pe interior, în jurul unui băţ cilindric, care se lipea pe marginea dreaptă a ultimei foi de papirus.

Scrierea pe hârtia de papirus se făcea în coloane (scriere colometrică), de la stânga la dreapta. Pentru scrisul pe acest suport se folosea un condei care se înmuia într-o cerneală formată iniţial dintr-un amestec de gumă şi funingine (II Cor. 3, 3) şi care, mai târziu, a fost înlocuită cu cerneala pregătită din gogoaşe de ristic.

Papyrusul era, aşadar, cel mai ieftin şi cel mai întrebuinţat material de scris, dar care se şi uza foarte repede, aşa explicându-se dispariţia timpurie a originalelor.

La Qumran au fost descoperite scrieri atât pe papirus, cât şi pe material metalic sau pergament.

▲ A fost descoperită harta unei comori?

Singurul manuscris în metal descoperit la Qumran, „Manuscrisul de aramă“, a fost restaurat şi parţial descifrat datorită Fundaţiei EDF (Electricité de France), care a subvenţionat acţiunea. Specialiştii în studierea acestuia au păreri împărţite privind interpretarea lui şi a listei cu cele 60 de locaţii pe care o prezintă. Comoară adevărată sau alcătuire simbolică? Şi dacă e vorba despre o comoară adevărată, să fie oare cea din Templul din Ierusalim, ascunsă înaintea distrugerii lui în anul 64? Sau „numai“ aceea a esenienilor din Qumran, ascunsă chiar înaintea distrugerii acestei comunităţi de către romani, în anul 68?

Cea din urmă teză este susţinută de Émile Puech, care nu exclude faptul că această comoară poate să conţină şi obiecte provenite din Templul din Ierusalim, aduse în comunitatea eseniană de marele preot, gonit de asmoniţi - posibilul fondator al comunităţii de la Qumran, în deşertul lui Iuda, pe la mijlocul celui de-al doilea secol dinaintea erei noastre.

Ar fi vorba despre o comoară inestimabilă, dacă ne încredem în datele menţionate în Manuscrisul de aramă: 4.000 de talanţi, o sumă colosală pentru acea epocă! Totuşi, Émile Puech vrea să pună capăt oricărei încercări de a vâna comoara: „În lipsa unui cadastru contemporan scrierii, sensul acestui document rămâne pentru totdeauna ascuns!“. (Nicolas Senèze, „La Croix“, ediţia din 10 aprilie 2007, traducerea şi adaptarea Dana-Georgiana Oreleţchi)