„Mare-i credinţa asta!“

Florentin Florescu, 13 Iulie 2007

Pentru câte a suferit pe lumea asta, la cei 78 de ani ai săi, Maria Guriţă merită cu prisosinţă un loc fruntaş pe lista oamenilor cu frica lui Dumnezeu. Sunt oameni pe care doar credinţa i-a făcut să-şi ducă existenţa de la un capăt la celălalt, în ciuda necazurilor ce s-au succedat cu o periodicitate de ceas elveţian peste întregul lor parcurs pământesc.

Despre Maria Guriţă, de 78 de ani, din satul Poiana, comuna Vorona, vecinii spun că „femeia asta va ajunge direct în Rai, fiindcă toate păcatele şi le-a ispăşit pe pământ“.

Maria Guriţă a avut o copilărie nefericită, într-o familie cu mulţi copii, care se îngrijea să supravieţuiască împotriva tuturor verdictelor pe care divinitatea le dădea din când în când ca să-i verifice pe credincioşi. A suportat cu stoicism chinurile războiului, pe vremea căruia era doar un copil, apoi foametea din 1947, când se murea pe capete şi se mâncau doar fierturi din coji de cartofi şi ştevie.

Când s-a căsătorit, prin 1956, şi-a închipuit că necazurile o vor părăsi şi că fericirea nu este chiar un obiectiv atât de greu de atins. Începuse să odrăslească şi se gândea că nu este ceva mai luminos pe lumea asta decât să dai viaţă unui copil. Dar nu a fost să fie. A născut patru prunci şi lumina ochilor a căpătat o altă culoare, mult mai plină de viaţă şi de vise. Îi şi vedea mari, pe la casele lor, cu nepoţi după ei, alergând zglobii când le cerea o ceaşcă cu apă.

Prima mare nenorocire s-a abătut asupra ei prin 1970. Soţul ei, Ion, era plecat la muncă pe şantier, iar ea a rămas singura acasă cu grija celor patru copii. Cel mărişor, Fănică, a dat foc la sobă cu sticla de gaz. Nu prea ştia el cum se face treaba asta, dar, de frig, trebuia să se descurce şi singur. A izbucnit un incendiu care a cuprins imediat toată casa. Flăcările neiertătoare i-au atins pe toţi membrii familiei, dar cel mai mult l-au afectat pe fiul cel mic, de numai şapte ani. Mică la stat, dar aprigă atunci când era vorba să-şi ocrotească puii, Maria Guriţă n-a ţinut cont nici de foc, nici de pericolul prăbuşirii casei şi, rând pe rând, şi-a scos toţi copiii din casă. Ceilalţi s-au vindecat cu timpul, doar Maria şi mezinul familiei au avut de suferit. Şi acum îşi aduce aminte tragedia: „Îl întrebam: «Costel, mă vezi?». Iar el îmi răspundea: «Nu te văd, mămucă». N-au trecut nici două săptămâni de la foc şi Costel a murit în spital la Iaşi“, povesteşte bătrâna printre lacrimile curgând şuvoi prin răbojul obrajilor.

Paralizată de durere

După nici un deceniu de la acea tragedie, o altă năpastă avea să treacă prin ograda ei. I-a mai murit un copil. Marinică, aşa îl chema. Avea doar 18 ani când şi-a încheiat socotelile cu lumea. Lucra pe un şantier în Banat şi a căzut de pe schele. Când l-au adus acasă în sicriu, Maria Guriţă a paralizat de durere. Au trecut 22 de ani de atunci şi femeia nu şi-a mai putut recăpăta funcţiile de pe partea dreapta a corpului.

În timp, boala s-a agravat, iar acum nu-şi poate folosi deloc mâna dreaptă şi piciorul drept. Uneori are momente când, de durere, nu poate nici măcar şopti. Dar asta nu o împiedică să fie aceeaşi femeie credincioasă. Merge în fiecare duminică la biserică să dea acatiste pentru cei trecuţi pe lumea cealaltă şi pentru sănătatea celor rămaşi. S-a tot rugat la Dumnezeu să-i dea putere să-i crească pe ceilalţi doi copii ce i-au mai rămas în viaţă şi Domnul a ajutat-o să-i vadă la casele lor. Copiii i-au dăruit nepoţi care-i înseninează viaţa atunci când îi vin în vizită.

Dar blestemul s-a abătut din nou peste bătrână. Nu demult şi-a pierdut şi fiul cel mare, Fănică, ce lucra prin Constanţa. Apoi s-a dus şi soţul ei Ion pe lumea cealaltă, luând-o cu el, la numai o săptămână, şi pe nora ei. I-a mai rămas doar un copil, ce locuieşte în Botoşani şi pictează icoane în timpul liber.

Mâna dreaptă, paralizată, nu-i permite să facă semnul crucii

Răpusă de chinurile existenţei sale îndelungate, Maria Guriţă continuă să-şi poarte crucea mai departe, sperând că îşi va găsi liniştea într-o altă lume, poate mai îngăduitoare şi mai bună.

Pe când era în putere, mergea la slujbe la Mănăstirea Vorona şi chiar la Schit, cale de vreo 10 kilometri. Dacă vreun cunoscut vroia s-o ia cu căruţa ori cu maşina îl refuza politicos zicându-i că: „Dacă Iisus s-a sacrificat pentru păcatele noastre, eu de ce n-aş putea face acelaşi lucru?“.

Dar cea mai mare ruşine îi era în biserică. Atunci când trebuia să-şi facă semnul crucii. Mâna dreaptă, paralizată, nu-i permitea. „Să fac cruce cu mâna stângă ştiu că nu se cade, spune ea. Îmi mai fac din când în când cruce cu limba, dar am auzit ca nici asta nu-i chiar atât de corect. Ce să mă fac?“, a spus femeia.

Din cauza paraliziei din ultima vreme, Maria Guriţă a fost ţintuită la pat. Şase luni a stat nemişcată. O vecină îi aducea de mâncare şi o spăla. Îi era nespus de greu, mai ales că nu putea merge la slujbă. Dar credinţa şi rugăciunile au ajutat-o de aceasta dată: „M-am rugat la Cuvioasa Parascheva să mă ajute să mă ridic ca să pot merge la biserică. Şi m-a ajutat. A doua zi am putut merge la slujbă. Mare-i credinţa asta“, povesteşte bătrâna.

Dumnezeu este singura speranţă

Femeia nu înţelege deloc necredinţa celor de pe pământ. Are şi motive. Acum doi ani, pe când era la prăşit cartofi, aşa într-o mână şi un picior, s-a împiedicat şi s-a tăiat cu sapa la cap. „Două ştergare de sânge am şters de pe mine. M-au dus la spital la Botoşani, apoi m-au scos de la pensia de handicap fiindcă au văzut că sunt bună de muncă. Eu n-am avut bani să dau ciubuc şi comisia mi-a respins dosarul de pensionare“, mai spune ea. Asta e. Să munceşti nu ai voie, să suferi nici atât, că nu te crede nimeni. Tot în Dumnezeu îi sunt speranţele pentru zilele care i-au mai rămas de trăit. Chiar dacă uneori, pentru a-şi mărturisi credinţa, e nevoită să-şi facă semnul crucii cu limba.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!