Memoria Bisericii
Marea lavră a Tismanei, de la primul la ultimul stareţ

Marea lavră a Tismanei, de la primul la ultimul stareţ

Adrian Nicolae Petcu, 27 Decembrie 2009

„Mănăstirea este bine pregătită pentru o rezistenţă înverşunată. În adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea naturală pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare“, scria Pavel de Alep, la 27 iulie 1657, atunci când, împreună cu patriarhul Macarie Zaim al Antiohiei, vizita Mănăstirea Tismana.

Când pronunţi numele de Tismana, oricine se gândeşte la marea mănăstire din Oltenia. Se poate spune că Mănăstirea Tismana este una dintre cele mai vechi mănăstiri din spaţiul românesc care încă mai funcţionează. Documentele arată că mănăstirea a fost ridicată în jurul anilor 1377-1380, la iniţiativa unui călugăr, Nicodim, venit din Serbia şi care înainte vieţuise în muntele Athos. Dar viaţa acestui călugăr, cât şi existenţa mănăstirii sale vor cunoaşte istoria tumultuoasă a Ţării Româneşti în contextul cruciadelor catolice târzii şi a frecventelor atacuri otomane. Cert este că modelul creştin reprezentat de călugărul Nicodim a reuşit să-l impresioneze pe regele catolic maghiar Sigismund, care luase în stăpânire Banatul de Severin ca avanpost în conflictul pe care îl purta cu otomanii. Minunea săvârşită de Nicodim l-a impresionat atât de mult pe semeţul cruciat Sigismund, încât avea să dea document de întărire a tuturor daniilor şi privilegiilor oferite Tismanei de către domnitorii munteni.

Mănăstirea păstrătoare a Ortodoxiei în Ţara Românească

Experienţa athonită pe care o avea călugărul Nicodim şi-a spus cuvântul mai ales în rânduiala pusă în mănăstirea ctitorită de el, după principiul samovlastiei, adică a autocârmuirii, prin care nici un domn, nici un principe, nimeni din afara mănăstirii nu avea dreptul de a se amesteca în conducerea lavrei de la Tismana. Iar această rânduială avea să fie întărită de însuşi domnitorul Mihai Viteazul, într-un sinod al Bisericii muntene.

Tot călugărul Nicodim lăsa ctitoriei sale rangul de arhimandrie, prin care toţi stareţii săi aveau dreptul să poarte bederniţă. Iar acest rang conferea Tismanei întâietatea între mănăstirile Ţării Româneşti, mai ales atunci când, în lipsa mitropoliţilor recunoscuţi de Patriarhia de Constantinopol, arhimandriţii tismăneni erau locţiitori ai scaunului de la Argeş.

Tot prin rânduiala athonită instituită de Nicodim la Tismana, această mănăstire a fost păstrătoarea Ortodoxiei în Ţara Românească. Nicodim era sfetnicul domnilor munteni, aşa cum se întâmpla pe la 1406, când Mircea cel Bătrân trecea pe la Tismana în drum spre Severin, unde se întâlnea cu regele Sigismund. Iar rolul stareţilor tismăneni în politica Ţării Româneşti a rămas la fel de important. Tendinţele constante ale regilor maghiari şi ale reprezentanţilor Bisericii Catolice de catolicizare a domnilor munteni şi de unire cu Roma în contextul asalturilor permanente ale otomanilor asupra Constantinopolului creştin ortodox au fost stopate tocmai prin atitudinea stareţilor de la Tismana, care a impus, în politica externă, Ţării Româneşti o poziţie fermă de păstrare a credinţei ortodoxe apostolice. Într-un document semnat de domnitorul Vlad Ţepeş, aflat la Tismana, stareţul de atunci primea garanţii de păstrare a Ortodoxiei Ţării Româneşti în contextul impunerii hotărârilor de la Ferrara-Florenţa (1439), de unire cu Roma.

Alături de rolul spiritual, Tismana a reprezentat şi un important bastion militar, după cum aflăm din descrierea lui Pavel de Alep. Aici se adăpostea Neagoe Basarab, pentru a nu fi ucis de Alexandru cel Rău. Pe la 1631, la Tismana se adăpostea pretendentul la domnie, Matei Basarab, atunci când era urmărit de domnul Leon Vodă. Pentru ajutorul dat de stareţul tismănean, voievodul Matei Basarab a întărit zidurile mănăstirii, iar la 1655 a ridicat un paraclis. Dar în faptele ctitoriceşti de la Tismana se remarcă aproape toţi domnitorii munteni, deoarece se considera că aceasta este mănăstirea ridicată de întemeietorii ţării. La 1542, evlaviosul domn Radu Paisie a refăcut biserica mănăstirii în stil bizantin, în formă de cruce şi cărămidă aparentă, a pictat-o şi i-a întărit moşiile şi privilegiile.

Pe valurile istoriei

Pierderea Olteniei sub ocupaţia austriacă de la începutul secolului al XVIII-lea determina scăderea importanţei acesteia în faţa domnitorilor munteni. Rolul acestora va fi, însă, preluat de banii de la Craiova, după ce Cornea Brăiloiu ridicase pe la 1698 casa egumenească. Secolul al XVIII-lea s-a arătat a fi nefavorabil mănăstirii, în contextul necontenitului conflict dintre turci, ruşi şi austrieci. De altfel, pentru rolul său strategic, la 1788 mănăstirea era incendiată de turci. Dar secolul următor a marcat mănăstirea cel mai mult, aducând-o de la glorie la decădere. La 22 ianuarie 1821, pentru câteva zile, aici îşi stabilea cartierul domnul Tudor din Vladimiri, de unde a lansat prima proclamaţie către ţară.

Pentru aşezarea ei pitorească, între 1844-1855, domnii munteni regulamentari Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey au renovat-o, transformând-o în reşedinţă de vară. I-au refăcut zidurile de incintă, i-au ridicat turnuri masive cu creneluri.

Perioada de glorie se încheia cu legea secularizării. După 1863, Mănăstirii Tismana i se confisca întreaga avere funciară, rămânând fără nici o bază materială. S-a continuat cu preluarea unor spaţii din cadrul mănăstirii, unde în 1898 se ridicau clădiri de odihnă pentru membrii Casei Corpului Didactic. La 15 mai 1918, mănăstirea era vizitată de feldmareşalul von Mackensen, după ce soldaţii germani practic o jefuiseră. În cursul anului 1917, aici a fost un lagăr pentru soldaţi români, iar în 1921 era vizitată de mai mulţi refugiaţi ruşi de revoluţia bolşevică.

„Te iert din toată inima şi la fel ca mine şi ceilalţi creştini“

După Războiul de Reîntregire, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a depus eforturi pentru refacerea mănăstirii, cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice. În aprilie 1943, la conducerea mănăstirii a fost numit părintele Gherasim Iscu. Cu experienţa acumulată în misiunea bisericească din Transnistria, Gherasim Iscu a continuat activitatea de refacere a lăcaşului, primind funcţia de exarh al mănăstirilor pentru judeţele Gorj şi Mehedinţi, până în 1945. Dar, la 25 martie 1943, Mănăstirea Tismana a suferit un alt incendiu, în urma căruia noul stareţ a trebuit să refacă toate clădirile.

După instalarea regimului comunist, părintele Iscu a adoptat o atitudine împotriva autorităţilor care încălcau drepturile Bisericii, ca unul care cunoscuse ororile comunismului din Transnistria. În noiembrie 1947, părintele Iscu participa la o întâlnire conspirativă a grupului de rezistenţă anticomunistă condus de generalului Carlaonţ şi Radu Ciuceanu. Siguranţa comunistă a descoperit activitatea conspirativă, iar la 2 iulie şi 26 septembrie 1948 a trecut la percheziţii în chiliile călugărilor, în cancelaria şi biblioteca mănăstirii şi arestarea stareţului. Măsura se datora şi predicii cu conţinut anticomunist rostite de părintele Iscu de hramul de la 15 august 1948. După anchete extrem de dure la Securitatea din Craiova, la 21 iunie 1949 era condamnat la 10 ani de temniţă grea.

Părintele stareţ Gherasim Iscu a fost purtat prin închisorile de la Aiud, Piteşti şi la Canal. Ca urmare a suferinţelor, s-a îmbolnăvit de TBC pulmonar, ulcer cavernos şi TBC intestinal. A fost transferat de la Poarta Albă la penitenciarul-spital Tg. Ocna. În camera de spital nr. 4 s-a întâlnit cu evreul Richard Würmbrand, care, după eliberare, refugiindu-se în SUA, i-a popularizat martirajul la posturile de radio „Vocea Americii“ şi „Europa Liberă“, precum şi în diverse articole şi volume de largă circulaţie internaţională. Iată ce nota despre trecerea la cele veşnice a stareţului Gherasim, la 26 decembrie1951: „Auzi? Cântă îngerii! A deschis ochii mari, privind spre cer, printre gratiile de la fereastră, şi, cu un capăt de lumânare aprinsă în mână, a închis ochii şi a adormit în Domnul“. De precizat că ultimul stareţ al Tismanei a declarat celui care îl torturase: „Te iert din toată inima şi la fel ca mine şi ceilalţi creştini. Iar, dacă noi iertăm, cu siguranţă că Hristos, Care e mai bun decât noi, va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer“. Cel căruia îi spusese aşa se numea Vasilescu şi îl maltratase în timpul detenţiei de la Poarta Albă. După ce l-a spovedit, i-a dat Sfânta Împărtăşanie, iar ambii au murit în cursul nopţii. „Cred că s-au dus în rai ţinându-se de mână“, scria Wurmbrand.

Cu moartea părintelui Iscu se încheia un ciclu important din existenţa Mănăstirii Tismana. Părintele Gherasim Iscu, luptătorul pentru apărarea credinţei creştine, a trecut la cele veşnice în data de 26 decembrie 1951, adică de ziua Cuviosului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. După 545 de ani de la săvârşirea Cuviosului Nicodim, trecea la Domnul şi părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Tismanei. După arestarea părintelui Iscu, mitropolitul Firmilian Marin a transformat Mănăstirea Tismana în chinovie de maici, aşa cum este în prezent, pentru ca statul comunist să nu o închidă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!