Documentar
August 1917. Regele Ferdinand și generalul Averescu (al doilea de la dreapta la stânga) primesc defilarea trupelor

Mareșalul Averescu, eroism și politică

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 08 Octombrie 2017

Istoria României are în panoplia sa o multitudine de figuri politice, unele rămase în memoria colectivă prin contribuția lor substanțială la dezvoltarea țării, iar aici ne raportăm la generația pașoptistă și la cea care a făcut România Mare, altele dimpotrivă, au eșuat în încercarea de a guverna țara și au contribuit la periclitarea dezvoltării națiunii române. Unul dintre personajele încadrate în prima categorie este, fără îndoială, Alexandru Averescu (1859-1938).

Viitorul mareșal s-a născut în anul unirii Moldovei cu Țara Românească într-o familie relativ înstărită, tatăl său a fost ofițer în armata imperială rusă, apoi institutor la Iași și Târgu Frumos. Inițial, decide să urmeze studii teologice, dar izbucnirea Războiului de Independență și participarea sa ca voluntar în cadrul corpului de jandarmi de la Ismail îi vor schimba opțiunea în favoarea urmării unei cariere militare. Devenit sublocotenent după absolvirea unei școli militare, apoi câștigător în 1884, al unei burse de studiu la Școala Superioară de Război din Torino, tânărul ofițer își începe ascensiunea în carieră: șef al Școlii superioare de război, atașat militar la Berlin.

Lumini și umbre

Primul vârf al carierei sale este atins în 1907, când devine ministru de război în guvernul lui D.A. Sturdza. Odată cu această numire apare și o grea responsabilitate istorică a lui Averescu. Este omul care se implică în reprimarea răscoalelor țărănești, cu prea mult zel, spun unele surse. Cu greu se va șterge din memoria colectivă acest episod, dar istoria îl va consemna întotdeauna la capitolul umbre din biografia lui Averescu. Sfârșindu-se episodul ministeriatului, Averescu devine, în 1911, șef al Statului-Major și participă la Războaiele balcanice.

Izbucnirea Primului Război Mondial și angajarea României în conflict, de partea Antantei, reprezintă apogeul carierei militare pentru Alexandru Averescu. Acum este momentul în care se naște mitul Averescu.

Portretul omului Averescu în vreme de război, așa cum reiese din însemnările sale, ne arată un personaj orgolios, măcinat de vanități și frustrări, cele mai multe fiind legate de modul în care i se pare că este tratat de liderii politici - regele Ferdinand și primul-ministru Ion I.C. Brătianu. În opinia sa, aceștia îi blochează accesul la conducerea armatei pentru a nu-l lăsa să se afirme. Pe undeva, are dreptate. În criza generată de înfrângerile campaniei din 1916, generalul este soluția de rezervă și pompierul de serviciu trimis, mai mereu, să repare ceea ce a provocat nepriceperea altor lideri militari. Generalii Dumitru Iliescu, Prezan și chiar Eremia Grigorescu sunt cei pe care Averescu îi consideră favorizați și preferați în per­manență de rege și Brătianu. Și chiar are dreptate, dar este greu să lucrezi cu un om dintr-o bucată și conștient de valoarea sa. Generalul Averescu nici nu dorește să fie simpatic. Prin felul său de a fi atrage antipatia unor oameni politici sau colegi de breaslă obișnuiți în a face balet politic, în a fi flexibili pentru a-și conserva un statut sau pentru a avansa în carieră.

Contribuția lui la înfăptuirea României Mari este uriașă

De altfel, Averescu este singurul român care nu-l agreează pe popularul șef al Misiunii militare franceze, generalul H.M. Berthelot. El îl consideră un general mediocru, un bun executant, nicidecum un strateg care să ofere românilor sfaturi. Sentimentul este reciproc, căci și Berthelot îl descrie, în memoriile sale, în culori nu tocmai favorabile pe generalul român.

Ieșind din aceste considerente ale unor însușiri umane care pot ține de subiectivism, contribuția lui Alexandru Averescu la înfăptuirea României Mari este uriașă. El se remarcă prin gândirea strategică de anvergură, în acest sens, memorabile rămânând ofensivele de la Flămânda din toamna lui 1916 și de la Mărăști din vara anului 1917. Generalul este un bun organizator, un om care-și iubește și are grijă de soldații săi, un strateg cu viziune, și mai ales un om pe care țara se poate baza în momente de cumpănă, așa cum sunt împrejurările din 1917, când, dacă ar fi dorit, Averescu ar fi putut prelua puterea printr-o lovitură de stat. Dimpotrivă, el s-a dovedit a fi un om înțelept, rezistând unor tentații, într-o perioadă în care statul român era slăbit.

„Izbutise totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate”

Toate aceste calități l-au transformat în cel mai iubit și cel mai popular general al armatei române din epoca 1916-1919. Așa s-a născut mitul Averescu, un mit care l-a propulsat la sfârșitul războiului în fruntea guvernului. Fin analist și bun cunoscător al realităților românești ale perioadei interbelice, Constantin Argetoianu a descris în memoriile sale cheia în care poate fi interpretată popularitatea generalului în rândul oamenilor: „Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi... Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate…”

Cariera politică

După război, Averescu se lansează în politică: fondează Partidul Poporului, este numit prim-ministru (1920-1921, 1926-1927), dar ajunsă la zenit, steaua generalului Averescu începe să coboare. Dacă în plan militar a putut domina inclusiv inamiciția lui Ion I.C. Brătianu, în plan politic nu a rezistat aceluiași Brătianu care l-a sprijinit să conducă guvernul în 1926-19127, dar care i-a pus punct carierei politice în 1927, când între el și general s-au ivit dispute. Moartea lui Brătianu, a regelui Ferdinand, criza monarhiei au fost factorii care l-au readus în viața politică pe Alexandru Averescu la începutul anilor ’30. El a mizat pe Carol al II-lea, numărându-se printre cei care s-au alăturat campaniei de aducere a acestuia pe tronul României în 1930. Și Carol îl va răsplăti, dar generalul nu mai este decât o umbră palidă a omului de altădată, popularitatea sa apusese, ceea ce îi mai rămăsese era aureola militară. De acest fapt a știut să profite din plin regele Carol al II-lea care, cu gândul ascuns de a deveni el însuși mareșal, a conferit generalilor Averescu și Prezan rangul de mareșal. Acceptând acest suprem și onorant rang militar (pe deplin meritat), Alexandru Averescu a devenit un trofeu în panoplia regală. Acesta a fost prețul plătit satisfacerii unei vanități personale. A rămas tot restul vieții în siajul lui Carol al II-lea.

În 1938, deși era suferind de inimă, deține ultimele funcții publice - consilier regal și ministru de stat în guvernul Patriarhului Miron Cristea. Se stinge din viață în același an la data de 3 octombrie, fiind înmormântat cu mari onoruri în cripta eroilor de la Mărăști.

Împliniri ca ministru: reforma agrară și cea financiară

Ca om politic, Alexandru Averescu nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor contemporanilor, mitul său s-a dovedit a fi o parte a imaginarului născut în tranșeele frontului, dar cariera politică i-a dat ocazia să spele faptele ruși­noase ale sale și ale întregii clase politice - reprimarea sălbatică a răscoalei din 1907. Averescu a fost cel care a înfăptuit reforma agrară. Alte realizări ale activi­tății sale politice au fost unificarea monetară, reforma financiară.
Privindu-l în integralitatea personalității sale, Alexandru Averescu rămâne în istoria națională, în principal prin realizările sale militare. El este unul dintre marii comandanți și eroi ai noștri din Primul Război Mondial. Și lui Alexandru Averescu, noi îi datorăm recunoștință eternă pentru importanta sa contribuție la România de azi!


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!