Marii îndrăgostiţi de Hristos

Liviu Petcu, 15 Februarie 2009

Citind operele patristice, îndeosebi cele ale apologeţilor, se poate lesne observa atitudinea critică a Părinţilor faţă de o parte a culturii profane, din care combat şi înfierează unele idei, principii şi manifestări care nu erau în concordanţă cu textul evanghelic, ba chiar se opuneau acestuia. Acest spirit critic patristic era, în parte, preluat din însăşi cultura greco-latină, dar el era mai ales expresia atitudinii severe a Bisericii faţă de păcatele lumii antice şi libertinajele acesteia, din perioada decadentă a culturii greco-romane profane.

Critica îndreptată spre păgânism era extrem de dură şi de vaste proporţii, deşi nu totdeauna inflexibilă. Ea opera în toate domeniile vieţii, începând cu materia şi istoria şi sfârşind cu ideile şi cu artele. Autorii patristici au criticat pe larg şi iudaismul, pentru că acesta a osândit şi răstignit pe Iisus Hristos, pentru că a respins creştinismul şi a interpretat îngust Legea. Mintea iudeilor era slabă precum ochii Liei şi răpusă de poftele trupului, aşa încât, deşi aveau Legea, ei au atins culmea stupidităţii renegându-L pe Dumnezeul cel adevărat şi judecând a fi cu mult mai avantajos să slujească idolilor. Aşadar, Israel va trebui să facă toată noaptea istoriei experienţa că acest Om nu poate fi biruit, căci nu e numai om. Numai la sfârşitul nopţii istoriei, după ce va vedea că nu poate birui pe Omul-Hristos şi după ce va înţelege că umanitatea poate fi ridicată pe tronul lui Dumnezeu Cel mai presus de toate, Îl va accepta pe Hristos şi-I va cere binecuvântarea.

Dragostea faţă de Biserică nu le îngăduia să tacă

Cenzori ai moravurilor veacului lor şi ai slăbiciunilor omeneşti de totdeauna, Sfinţii Părinţi au arătat drumul care duce spre dobândirea perfecţiunii. Prin cuvânt, dar mai ales cu exemplul îmbunătăţitei lor vieţi, ei au devenit îndrumătorii şi dascălii întregii creştinătăţi. Sfinţii Părinţi, spune marele profesor Teodor M. Popescu, „nu sunt oamenii unui timp şi ai unui loc. Nu sunt ceva dus cu trecutul din urma noastră, îngropaţi cu strămoşii. N-au generaţie; sunt actuali şi universali, chipul lor este prezent şi viu, real şi valabil azi ca şi ieri, şi mâine, şi cât va fi lumea. Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au ridicat peste locul şi peste timpul în care au trăit, au depăşit contingenţele care ne constrâng pe noi a fi ceva doar azi şi aici, s-au eliberat de creativitatea momentului vieţii pământeşti, supravieţuiesc aievea, ca mari realizatori de viaţă superioară, care nu stă sub semnul unui timp şi nu este roabă condiţiilor lui (…) Aşa fiind, ei ne cheamă azi şi totdeauna la menirea noastră dintru început, la ascultarea care fericeşte, la cetăţenia paradisului pierdut, la ceea ce am fost făcuţi să fim şi să voim, la gândul firii noastre celei dintâi, stricate de noi şi refăcute de Iisus Hristos, la faptele vieţii celei noi din apă şi din duh, la cugetul curat al celui renăscut şi mântuit, la destinul nostru dumnezeiesc, la asemănarea cu Dumnezeu“.

O altă problemă capitală abordată de Părinţi în operele lor a fost combaterea ereziilor. Apologeţii erau nu numai apărători calificaţi ai creştinismului faţă de păgânism, ci şi ocrotitorii cei mai fireşti ai Ortodoxiei în faţa atacurilor ereziilor. Spre exemplu, pericolul ereziilor gnostice a fost sesizat de Părinţii Apostolici, iar apologeţii, realizând şi ei marele pericol al acestor erezii, au scris tratate întregi împotriva acestora, luaţi în grup sau priviţi individual.

Unii dintre eretici sau dintre potrivnicii credinţei, care simulau virtutea şi-şi ascundeau răutatea, hotărând a fi duşmani Părinţilor Bisericii, nu s-au căpătat cu nimic decât cu întunecarea propriilor suflete, alergând, de fapt, împotriva mântuirii lor. Nici chiar puterile diavoleşti nu lăudau ereziile sau sacrilegiul lor, căci acestea se feresc să spună cuvântul de blasfemie contra Fiului lui Dumnezeu. Părinţii au anatemizat opiniile eretice şi au respins învăţăturile nelegiuite, însă faţă de oameni au arătat înţelegere şi s-au rugat pentru mântuirea lor.

Sfinţii Părinţi au manifestat un dor nestăvilit pentru cunoaşterea adevărului, zbucium neobosit pentru dobândirea lui; dispoziţie nestrămutată pentru propovăduirea lui. Instruiţi în tot adevărul, ei au iubit mai mult ca orice unitatea Bisericii şi ortodoxia învăţăturilor de credinţă. Pentru ei, acestea erau bunurile cele mai de preţ şi tot ceea ce punea în pericol aceste bunuri trebuia combătut vehement. În acest sens, evreii, păgânii, dar mai ales ereticii sunt trataţi într-un mod destul de caustic. Ei constituiau într-adevăr un pericol. Intelectualii păgâni încercau adesea să pună Biserica într-o lumină nefavorabilă, iudeii erau duşmani declaraţi ai Mântuitorului Iisus Hristos, iar ereticii şi schismaticii puteau ruina creştinătatea din interiorul ei. Dragostea faţă de Biserică nu le îngăduia să tacă. Lupta era acerbă şi trebuia dusă pe toate planurile. Părinţii scriu febril tratate voluminoase pentru apărarea Bisericii şi pentru edificarea credincioşilor, ca să nu se găsească în ei nici un fel de iarbă a diavolului, pentru ca aceştia să dobândească moştenirea cu care au fost miluiţi. Ei au meritul de a fi sesizat şi de a fi combătut orice rătăcire.

„Nu se temeau de cătuşele oamenilor, fiindcă-i descătuşa Iisus“

Când unii dintre ei au suferit exiluri, prigoniri sau orice fel de cazne din partea împotrivitorilor credinţei creştine, au arătat că nu se încovoaie sub greutatea durerii, ci sunt mai presus de mâhniri, răbdători în suferinţe, veseli în nădejdi. Au ieşit puternici din slăbiciune (Evrei 11, 34); „nu aşteptau momelile plăcerilor cei pe care-i îngrăşa foamea. Nu-i ardea fierbinţeala verii, fiindcă-i răcorea nădejdea harului veşnic. Nu-i dobora frigul şi gerul pe cei ce iernau încălziţi duhovniceşte de credinţa lor. Nu se temeau de cătuşele oamenilor, fiindcă-i descătuşa Iisus. Nu doreau să fie răscumpăraţi de la moarte, fiindcă ştiau că vor fi înviaţi de Hristos“ (Sfântul Ambrozie). Desfătarea acestei vieţi le era în pacea sufletească, răbdarea morţii se însoţea în cugetul lor cu nădejdea nemuririi, „ideea învierii cu harul lui Hristos, adevărul cu simplitatea, credinţa cu încrederea, înfrânarea cu sfinţenia, hărnicia cu cumpătarea, felul de trai cu viaţa măsurată, învăţătura fără înfumurare, temeinicia în ştiinţă, credinţa fără ameţeala ereziei“, după cum spune acelaşi sfânt părinte. Nu se gândeau la ostenelile virtuţii, ci la răsplăţile ei, nu se sfiau să-şi bată joc de cele pământeşti, fiindcă nădăjduiau premii cereşti.

Părinţii Sfinţi nu au dorit decât liniştea Bisericii, pe care au apărat-o cu o însufleţire aprinsă, arătându-se mai presus de orice oboseală. Hotărârile lor au fost acceptate de întreaga creştinătate. Ei s-au impus ca mari autorităţi ecleziastice, învăţăturile lor fiind considerate normative de către Biserică, căci „au unit împlinirea virtuţilor cu înţelegerea dogmelor dumnezeieşti, susţinută de bogăţia cunoaşterii şi de puterea dovedirii“, aşa cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi aşa i-au hrănit pe toţi cu cuvântul adevărului şi cu înţelegerea tainelor. Astfel, învăţăturii lor „şi dacă îi adaugi ceva e imprudent, şi dacă îi înlături ceva e primejdios“ (Casiodor).

Teologia patristică nu cuprinde numai cunoştinţe, ci şi credinţă caldă, trăire evanghelică şi dorul împărăţiei lui Dumnezeu. Starea spre care aspiră Părinţii nu este departe de viaţa îngerilor. Şi această asemănare dă un sens particular ascezei din ajunuri, din posturi, în castitate; în viaţa îngerească nu dormi, nici nu mănânci, eşti neîntinat. Spre această veşnică şi sublimă contemplare tinde rugăciunea lor. Însă un asemenea ţel întâlneşte multe ispite: chiar în natura alterată de păcat şi dezechilibrată de greutatea tiranică a trupului, Sfinţii Părinţi şi-au menţinut sufletele în această slujire în care Hristos i-a ales.

Viaţa lor, ca oşteni ai lui Hristos, este deci o luptă pe care nu au putut-o câştiga fără stricteţea şi armele ascezei. Această viaţă jertfelnică şi de renunţare totală la tot ce e lumesc este o moarte mai degrabă, acceptată prin devotamentul faţă de stricteţea credinţei creştine şi având, ca şi cea a martirilor, valoare de mărturie. Fără îndoială, este cuprinsă de seninătate şi bucurie: în apropierea de Dumnezeu, cugetarea este mai obişnuită şi se iluminează de trăiri sublime; dar această tactică strictă cere o putere excepţională, dobândită prin trezvie şi înţelepciune. Această moarte înalţă sufletul către ceruri şi duce la dobândirea adevăratei vieţi veşnice. Părinţii Sfinţi nu se temeau de moartea trupească, pentru că ei nădăjduiau în Bunul Mântuitor „cu trupul, cu sufletul, cu duhul, cu credinţa, cu dragostea şi cu unirea“ (Sfântul Ignatie Teoforul), Acesta fiind nădejdea lor comună. Nutreau nădejdi că mila Lui îi va acoperi la judecata ce va să fie. Nu au avut în vedere plăcerea de moment, ci desfătarea viitoare. Împodobiţi cu o vieţuire virtuoasă şi sfântă, însufleţiţi de o neţărmuită dragoste, aveau întipărite pe lespedea inimii lor poruncile şi îndreptările Domnului. În ochii lor, nimic nu preţuia aşa de mult ca ascultarea de Hristos, spre Care şi-au îndreptat necontenit privirile minţii şi pe Care L-au iubit fără măsură.

„Cine n-a admirat evlavia voastră în Hristos?“

În relaţia cu aproapele se bucurau cu negrăită bucurie de chipurile creştinilor luminate de raza Dumnezeirii, iar în momentele în care aceştia aşteptau unele sfaturi în materie de doctrină sau purtare, Părinţii, care şi-au întărit puterea sfatului prin autoritatea vieţii lor proprii, pentru ca vorbele să nu roşească de lipsa faptelor, ei realizând astfel o simfonie între vorbele şi faptele lor, se rugau la Dumnezeu ca să le dea putere de a grăi, pentru ca acei ce le ascultă sfaturile să ajungă mai buni şi să primească de la Dumnezeu puterea de a asculta şi de a le întrupa în faptă, aşa încât să nu mâhnească pe cei care le grăiesc. Ei ştiau că binele lor se află în binele aproapelui şi că, dacă lipseşte lucrarea faptelor, nu ne poate fi de nici un folos numele de creştin. Nu cereau nimic în schimb, decât numai un bob de rugăciune de care se bucurau nespus. Şi aşa, se veseleau de fericita şi slăvita vieţuire duhovnicească a creştinilor, atenţi ca nici cu un gând necurat să nu primejduiască cineva împărtăşirea din viaţa de veci.

Mari îndrăgostiţi de Hristos, pe Care-L simt necontenit prezent în cugete, în inimi şi în toată fiinţa lor, morţi faţă de plăcerile lumii, bogaţi atât în cuvinte, cât şi în fapte, şi-au înfrânat simţurile şi propria voinţă pentru a ajunge pe culmile desăvârşirii, bineînţeles, nu fără ajutorul Lui, ajutor pe care nu au pregetat a-l cere necontenit.

Mari la suflet, fierbinţi cu duhul, plini de Dumnezeu, desăvârşiţi în evlavie, îndrăgostiţi de sfinţenie, studioşi, cu ochii minţii luminaţi, cu chipuri senine ce radiază de neprihănită bucurie, hrăniţi cu dumnezeieştile cuvinte şi convinşi de adevărul creştin, versaţi în studiul Sfintei Scripturi, împodobiţi cu dogmele apostolice, luminători a toată lumea, stâlpi ai Bisericii, păstori adevăraţi ai turmei lui Hristos, pedagogi iluştri, povăţuitori ai pocăinţei, mari filantropi, apărători ai celor necăjiţi, ageri, cu înaltă cugetare şi dexteritate de exprimare, tălmăcitori ai adevărului şi ai Tainelor dumnezeieşti, mari cunoscători ai sufletului omenesc, cu o inegalabilă experienţă a vieţii ascetice, liturgice, pastorale şi duhovniceşti, puternici în a-şi spune ştiinţa, neînduplecaţi şi vestiţi prin apărarea Ortodoxiei, uniţi în sentimente, înţelepţi în deosebirea duhurilor, curaţi în fapte, bogaţi în bunătate, împodobiţi în purtări, modeşti în înfăţişare, sinceri şi hotărâţi, cu pricepere în ale obştii, mulţi dintre ei cu o origine strălucită, cu o smerenie dumnezeiască şi inimă voioasă, înveşmântaţi cu veşmântul de aur al virtuţilor, bărbaţi minunaţi în toate privinţele, întru tot strădalnicii noştri Părinţi se prezintă ca personalităţi de prim rang şi de o energie inepuizabilă în toată activitatea şi ţinuta lor lineară, fie în sinoade, fie în exiluri, fie în lucrările scrise. Având Scriptura la bază şi întipărind cuvintele ei în tainiţele inimii lor, rămân un model de conştiinţă mereu trează şi de luptă pentru convingerile de care erau purtaţi. Despre ei putem spune şi noi, împreună cu Sfântul Ignatie Teoforul, următoarele: „Cine dintre cei care au trecut pe la voi n-au lăudat virtutea şi credinţa voastră tare? Cine n-a admirat evlavia voastră în Hristos, înţeleaptă şi plină de bunătate? Cine n-a propovăduit chipul de mare cuviinţă al iubirii voastre de străini? Cine n-a fericit cunoştinţa voastră desăvârşită şi sigură?“.

„Au încercat să trăiască doar în funcţie de dragostea lui Hristos“

Oriunde se aflau, Părinţii socoteau locul plăcut, fiindcă „nu le lipsea nimic celor ce le prisosea credinţa“ (Sf. Ambrozie). Ţelul nădejdii lor era dragostea Lui. Nu-şi tezaurizau fericirea în altă parte decât în Dumnezeu, căci El este veşnicul dătător de bunătăţi, fântâna sfântă a bucuriei. Astfel, s-au făcut cunoscuţi oriunde şi prin toate că sunt ucenicii lui Hristos prin împodobirea cu aleasa cunună a iubirii faţă de Dumnezeu Căruia I se dăruiau şi prin sârguinţa de a oglindi iubirea de oameni a lui Dumnezeu în lume. „Adevăraţii Sfinţi, spune teologul Hans-Urs von Balthasar, nu vor nimic altceva decât cea mai mare cinste a iubirii lui Dumnezeu, doar aceasta le şi îndrumă faptele. Ar însemna să-i contrazicem pe faţă dacă am vedea în aceasta o căutare a propriei lor faime. Sunt adânciţi şi ascunşi în Dumnezeire. Viaţa lor nu se învârte în jurul propriului eu, ci doar în jurul lui Dumnezeu, a Cărui bunăvoinţă de neînchipuit, neaşteptată, este de a-Şi lăsa creatura cât mai mult liberă faţă de El (…) Sfinţii sunt oameni care au încercat să trăiască doar în funcţie de dragostea lui Hristos“.

Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că, de am vrea să le vedem răbdarea, vom vedea că se urcă pe cea mai înaltă culme a ei; de-am vrea să le vedem smerenia, vom vedea iarăşi că nici aici nu rămân în urma nimănui, ci pe toţi îi depăşesc; de-am vrea să le vedem credinţa, vom vedea că şi aici au strălucit mai mult decât toţi. Sufletele lor sunt ca nişte icoane însufleţite, care arată pe chipurile lor feluritele culori ale virtuţii. Înflăcăraţi de cuvântul chemării Lui, Părinţii primeau cu râvnă în inimile lor cuvintele lui Hristos, iar patimile Lui erau înaintea ochilor lor. Împletind studiul cu rugăciunea şi cu meditaţia, socoteau fiecare zi cea din urmă a vieţii pământeşti şi fiecare clipă cea mai scumpă pentru viaţa de veci.

„Alungăm orice vedere ruşinoasă de la ochii noştri“

Cât de mare trebuie să fi fost ardoarea iubirii lor ne putem convinge din înseşi cuvintele Sfântului Grigorie Taumaturgul: (...) „nu este nici o părticică de plăcere care să nu fie înfrânată de noi, dar mai ales alungăm orice vedere ruşinoasă de la ochii noştri, şi de la urechile noastre orice cuvânt al ispitirilor, pentru ca inima noastră să rămână curată“. Şi se purtau aşa, răspândind prin toate mişcările sufleteşti şi trupeşti strălucirea razelor dumnezeieşti. Trăind aşa, pace adâncă şi minunată li se dădea tuturor şi dor nesăturat pentru facerea de bine, iar revărsarea Duhului Sfânt era deplină peste ei toţi; totul pentru ei era credinţa şi dragostea, căci „mai ales dragostea îi arată pe oamenii sfinţi (Sfântul Ioan Gură de Aur). Viaţa nemuririi cereşti a fost picurată în sufletul lor şi astfel au purtat prin toată vieţuirea lor, în sinea proprie, viu şi lucrător pe Învăţătorul.

Dar cine ar putea după vrednicie a-i lăuda după merit? Cine ar putea măcar cu gândul să cuprindă mulţimea virtuţilor ce le-a împodobit şi le-a luminat sufletul? Cine ar putea număra mulţimea tuturor darurilor cu care i-a copleşit Dumnezeu? Dacă ar trebui să preţuim cu bani pe cei care se disting în viaţa virtuoasă, atunci, potrivit înţeleptului Solomon (Pilde 17, 6), chiar dacă am aduna la un loc toate comorile lumii, ele nu preţuiesc atât cât strădania virtuţilor lor. Nu e cu putinţă, aşadar, să se descopere prin puterea cuvântului ceea ce e negrăit. De aceea, amintirea lor s-a imortalizat în mod firesc în minţile şi inimile credincioşilor Bisericii de pretutindeni.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!