Meşterii raclelor de sfinţi de la Monetăria Statului

Bogdan Scorţea, 26 Iunie 2008

Monetăria Statului, locul unde se fabrică şi de unde îşi începe îndelungata călătorie moneda unei ţări, este una dintre cele mai vechi instituţii ale Statului nostru. Ea a fost înfiinţată în 1870, la trei ani după întemeierea sistemului monetar naţional al leului. Din 1935, funcţionează în actualul sediu din Dealul Filaret. Începând cu anul 1956, Monetăria Statului a fost subordonată Băncii Naţionale a României, iar în 1990, a fost reorganizată ca regie autonomă.

Pe lângă moneda de circulaţie, Monetăria fabrică monede comemorative, medalii, decoraţii, obiecte din aur şi din argint, precum şi alte numeroase obiecte realizate cu tehnologia specifică: bijuterii, insigne, brelocuri, medalii sportive, sigilii, obiecte gravate, presate, acoperite galvanic sau emailate etc. Dar nu mulţi ştiu că aici există deja, de o bună perioadă de timp, o tradiţie în meşteşugirea obiectelor de cult bisericesc.

Înainte de Revoluţie, nu era permisă fabricarea de obiecte liturgice din metal preţios, nici măcar argintarea. Orice lucrare în metal preţios se realiza pe baza unor aprobări din partea autorităţilor, iar bisericile nu puteau beneficia de astfel de aprobări. Se mulţumeau cu sfintele vase de alamă sau de alpaca nichelată, lucrate la atelierele Patriarhiei.

„Pot să fac chivote, dar... ce-i acela un chivot?“

Vasile Vasile este iniţiatorul şi conducătorul atelierului de cizelură din cadrul Monetăriei Statului, specializat în confecţionarea obiectelor de cult. El ne-a povestit cum a început să funcţioneze secţia care azi face atâtea lucruri preţioase, spre slava lui Dumnezeu şi înfrumuseţarea sfintelor biserici: „După 1990, a căzut acea lege prin care era nevoie de aprobare specială ca să se lucreze cu metal preţios şi tot mai multe biserici au dorit să aibă vase de cult preţioase. Cei mai mulţi preoţi au început să aducă la noi vase ca să le argintăm. În acelaşi timp, au început să vină şi unele obiecte bisericeşti care se degradaseră în timp şi trebuiau reparate. Ele treceau şi pe-aici; le reparam, apoi mergeau mai departe la aurit, la argintat. Eu am început să le văd, să le cunosc şi m-au captivat. În 1996, a venit la mine un preot din Botoşani şi m-a întrebat dacă pot să îi fac un chivot. I-am răspuns că pot, numai să-mi spună ce-i acela chivot! Atunci am aflat ce înseamnă „chivot“, că este o replică în miniatură a unei biserici. Până la acea vreme, exista un model STAS de chivot, care se făcea la atelierele Patriarhiei. Erau foarte puţini aceia care aveau chivote sau obiecte vechi, care nu ajunseseră printr-un muzeu sau topite de comunişti ori dosite prin poduri“.

Chivotul făcut pentru preotul din Botoşani stă şi acum, în fotografie, pe peretele din biroul domnului Vasile, alături de celelalte lucrări executate. Următorul chivot a fost pentru catedrala care urma să fie construită în Oneşti: „Părintele care l-a comandat mi-a cerut să îi lucrez un chivot care să arate exact cum urma să se prezinte biserica, după schiţele arhitecturale, pentru a a-şi face şi credincioşii o părere despre viitoarea lor biserică“, îşi aminteşte domnul Vasile.

Racle pentru sfinţi şi chivote pentru „Sfintele sfinţilor“

Comenzile atelierului au început să se diversifice. Prima raclă pentru sfinte moaşte a fost primită prin 1998, pentru Mănăstirea Arnota. Înainte de asta, domnul Vasile restaurase racla Sfântului Grigorie Decapolitul, de la Bistriţa. Apoi a urmat racla pentru moaştele Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, comandată de PS Varsanufie Prahoveanul.

Am răsfoit albumul în care meşterul Vasile păstrează cele mai frumoase lucrări ale echipei sale şi am descoperit piese de o rară frumuseţe. În timp ce le admiram, meşterul îmi spunea şi istoricul lucrărilor: o urnă de argint în care se află pământ din toate colţurile ţării noastre, păstrată la Mănăstirea Putna, pe mormântul Sfântului Ştefan cel Mare; racla cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, aflată acum la Mănăstirea Radu Vodă, dar care va fi aşezată în Catedrala „Mântuirii Neamului“; racla de la Mănăstirea Arnota, cu 12 moaşte de sfinţi; racla Sfântului Calinic de la Cernica, care a înlocuit-o pe cea veche, de lemn.

În album am mai remarcat o raclă pentru moaştele de sfinţi primite de PF Patriarh Teoctist, cadou de la Papă, aflată la Mănăstirea de la Popeşti-Leordeni; chivotul de la Mănăstirea Bistriţa, o replică după vechiul lor chivot confiscat şi aflat acum la Muzeul Naţional de Artă; racla Sfântului Teodosie de la Mănăstirea Brazi, o raclă deosebită, cât un stat de om; racla Sfântului Varlaam de la Mănăstirea Secu. Racla care adăposteşte capul Sfântului Gheorghe de la Cernica a fost comandată de PF Teoctist, care văzuse racla cu capul Sfântului Andrei din Patras şi dorea să facă una la fel de frumoasă. După ce a fost gata, patriarhul, îşi aminteşte domnul Vasile, ar fi spus că e mai frumoasă decât cealaltă.

Racla Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş, pe care meşterul Vasile a restaurat-o, are o istorie foarte interesantă. După ce au desfăcut argintăria a rămas partea de lemn, cutia propriu-zisă, iar pe capacul cutiei se găsea o pisanie pe care scria anul execuţiei lucrării şi că fusese făcută din lemn de chiparos. De ce chiparos? Chiparosul era socotit drept lemnul suferinţei, cel mai potrivit pentru moaştele Sfântei Filofteia, care fusese ucisă de tatăl său la vârsta de 12 ani. Domnul Vasile a ţinut să aducă neapărat lemn de chiparos pentru a recondiţiona racla sfintei, tocmai de la Muntele Atos.

Chivotul fără pereche de la Galaţi

Răsfoind albumul, mi-a atras atenţia o altă capodoperă, un chivot făcut pentru Catedrala episcopală din Galaţi, despre care meşterul Vasile spune că i se pare a fi cel mai frumos chivot care se află în lumea creştină. Cântăreşte aproape 15 kilograme, are 70 cm înălţime şi arată exact ca biserica în care se află, până la cele mai mici detalii. Am comparat fotografia chivotului cu cea a bisericii şi am rămas uimit. Se văd pe chivot chiar şi icoanele care se află pe peretele de la intrarea în biserică, aceleaşi sculpturi de pe uşi. Şi toate acestea sunt făcute în metal.

După ce am văzut albumul cu o parte din obiectele lucrate, am păşit în atelier. La mai multe mese se lucra, fiecare cu treaba ştiută de el. Unul ciocănea argintul, altul trafora, alţii potriveau nişte piese. Toţi erau prinşi parcă într-un joc de puzzle din care urma să fie compusă, la final, piesa preţioasă, odihnitoare de cele sfinte.

Meşterii lucrau, în acele zile, la o raclă care va păstra veşmântul Sfintei Parascheva de la Iaşi, dăruit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, biserică nou construită în cartierul Militari din Bucureşti.

La alte mese, o doamnă făcea un lănţişor de aur, iar altcineva lucra la medalii comemorative din aur. Pe lângă bancurile de lucru, aşteptau şi alte lucrări, de exemplu, candelabrul mare din Catedrala Patriarhală - aflată în lucrări de renovare -, care trebuie restaurat.

Etapele realizării unei racle pentru sfintele moaşte

Şeful meşterilor de la Monetăria Statului ne-a explicat etapele făuririi unei racle cu sfinte moaşte:

Întâi se face designul lucrării. Pentru elaborarea proiectului unei racle, meşterul citeşte cât mai multe despre viaţa sfântului respectiv şi îşi sintetizează câteva scene reprezentative care vor apărea apoi încrustate în argintul raclei. Numărul scenelor depinde de dimensiunile raclei. După ce se stabilesc scenele compoziţiei, se face desenul. Atelierul are un desenator angajat. Într-o perioadă, desenele erau realizate de o călugăriţă de la Mănăstirea Bistriţa, care absolvise Arhitectura ori apelau la diverşi desenatori, după posibilităţi.

Următoarea etapă constă în inscripţionarea tablei de argint, conform desenului. Argintul este aproape de puritatea maximă, 925/1.000, pentru a fi cât mai maleabil. Într-o raclă mare, intră până la 30 de kilograme de metal preţios. Desenul se trece pe spatele unei foi de argint de aproximativ 0.6 mm grosime, care va fi, apoi, îndelung ciocănită. Întâi se „umflă“ lucrarea şi, după aceea, se trece pe faţă şi se fac chipurile şi celelalte detalii. Bancul de lucru este un blat de lemn mai gros, pe care se pune un fel de smoală, care are o anumită duritate şi elasticitate. Smoala se încălzeşte pentru a se lipi de ea tabla de argint, care este fixată şi în nişte cuişoare. Şi începe ciocănirea, întâi pe spate. 40% din operaţii se fac pe spatele lucrării, restul pe faţă. Sigur, o raclă nu este formată doar din tablele modelate, ea are o sumedenie de alte accesorii, se împodobeşte cu icoane în email şi decorată cu pietre semipreţioase pentru a fi cât mai frumoasă. E o muncă exclusiv manuală, foarte migăloasă şi, ca orice muncă manuală, durează. Execuţia unei racle poate să ţină între o lună şi trei luni, în funcţie de mărimea raclei şi de numărul de oameni care sunt angajaţi la lucrare.

Când obiectul este gata „sculptat“, se şlefuieşte şi se dă la aurit, dacă se cere acest lucru. Partea care va rămâne de argint neaurit se protejează cu un lac special. Apoi, se scufundă în baia cu aur de 24 K. Rămâne un joc de aur şi argint, iar la sfârşit, se montează piesele metalice pe cutia de lemn făcută la atelierul de tâmplărie.

„Noi ţinem la calitate cu dinţii“

Meşterul Vasile Vasile a deprins această meserie de când era în clasa a cincea. S-a născut la Jilava şi acolo locuieşte şi acum. La şcoala unde a învăţat, existau ateliere şi profesori de unde a putut deprinde meşteşugul lucrului în metal. În 1973, când a venit să lucreze la Monetăria Statului - avea, pe-atunci, 17 ani -, ştia deja foarte multe. Munca pe care o face i-a intrat în sânge şi acum are bucuria să poată face şi lucruri pentru biserici, pentru Dumnezeu. Însă nu e de ajuns să vrei şi să ştii să faci, trebuie să ai şi oameni, asta ne-a spus, gândindu-se la raritatea celor care mai practică azi o aşa meserie. Acum, domnul Vasile lucrează cu patru cizelori, dintre care trei consacraţi şi unul mai tânăr, care deprinde meseria.

În afară de racle şi chivote, echipa execută cu o măiestrie deosebită şi candele de argint, ferecături de icoană sau de Evanghelie, dar producţia este limitată de numărul mic al oamenilor care lucrează. Meseria de cizelor a ajuns astăzi atât de rară, încât cu greu se mai găsesc oameni pregătiţi pentru o astfel de treabă. Domnul Vasile ne-a mărturisit că face eforturi mari să îşi lărgească echipa. „De două luni, tatonez un cizelor, ca să îl aduc la noi. Eu asociez treaba asta cu modul în care se prind pitpalacii. Pentru a-i prinde, se întinde o plasă foarte fină în lanul de grâu unde se aude vreun pitpalac şi se cântă cu un fluier care imită pitpalacul. Pasărea se tot apropie de locul de unde se aude cântecul şi, deci, de plasă. Când cei care stau la pândă îşi dau seama că pitpalacul a ajuns lângă ei, se ridică brusc, iar pasărea intră în plasă. Cam aşa asociez eu chestia cu omul acesta: îi tot cânt ca să-l apropii. Ce-i cânt?... Ca să vină, trebuie să fie mai bine plătit decât acolo unde lucrează. Norocul meu e că, dintre cei cu care lucrez acum, sunt foşti colegi de-i lui, şi îl momim din toate părţile, doar-doar o veni. Sunt foarte multe lucruri de făcut şi, dacă n-ai oameni, nu faci mai nimic. Cizelură, ca şcoală, cred că nu s-a mai făcut de patruzeci de ani în România. Astea sunt meserii care, în general, s-au transmis mai mult în familie. Meseria de cizelor este una care nu consumă foarte multe materiale, ai nevoie doar de bancul de lucru, care este simplu, foaia de metal, ciocane, consolele şi alte câteva mărunţişuri. Aşadar, se poţi lucra şi acasă şi poate de aceea nu se angajează nimeni la întreprindere“, explică meşterul Vasile.

Chiar dacă ştie că sunt puţini oameni care să fie capabili de o astfel de muncă de calitate - zice că, dacă ar fi să îşi ia ucenici, din doisprezece, dacă ar alege unul -, domnul Vasile este, totuşi, optimist în ceea ce priveşte viitorul acestui meşteşug, pentru că, atâta timp cât există cerere, se vor găsi şi mijloace umane şi materiale să se dezvolte. Cererea există, aşa că depinde de cei cu pricepere şi înclinaţie artistică să răspundă nevoilor. Fie în ateliere de stat ori private, dar mai ales în mănăstiri, unde se găseşte la ea acasă, arta ferecăturilor sau cizelurii va fi unul dintre mijloacele artistice prin care omul îşi arată dragostea şi evlavia faţă de sfinţi, pentru frumuseţea casei Domnului şi bucuria sufletului.

„Aş vrea să întorc în mănăstiri acest meşteşug“

„După câte am văzut că se fabrică şi se comercializează în Grecia, la Athos, la Ierusalim, tind să cred că şi la noi se lucrează foarte bine. Încercăm să ne apropiem ca stil de ce se făcea în vechime, pentru că acelea sunt, într-adevăr, încântătoare. E drept că se făceau şi în timp mai îndelungat. De exemplu, am găsit pe racla Sfântului Dumitru Basarbov - care este de o mare calitate - scris că s-a lucrat într-o perioadă de patru ani. Aceste obiecte se făceau la mănăstiri. Asta aş vrea şi eu să fac, să întorc în mănăstiri acest meşteşug. Am fost de curând la Athos şi am aranjat ca să vină de la o mănăstire românească de acolo un călugăr care să stea cinci luni la noi, să înveţe să facă şlefuire şi curăţare a obiectelor de cult. În Sfântul Munte nu prea există aşa ceva şi ar putea câştiga şi călugării noştri mai bine. Am zis să îi ajutăm nu cu peşte, ci cu undiţă“, spune apăsat Domnul Vasile, mulţumit de iniţiativa sa.

„Eu sunt conştient, continuă meşterul, că este foarte greu să ţii în mână aşa meserie, ca şi civil, într-o întreprindere. Sunt meserii care nu pot fi lucrate după un program. În plus, durata foarte mare a operaţiilor. Nu ne permitem nici să ne întindem pe câţiva ani, pentru că murim de foame, dar încercăm să ne apropiem pe cât putem de ce se făcea odinioară. Noi ţinem la calitate cu dinţii. Nu vrem să renunţăm la cel mai mic element dintr-o lucrare. Eu am întors lucrări care erau 90% gata şi le-am adus în stadiul de 50%, pentru că n-am fost mulţumit de calitate“, a spus meşterul Vasile. Acesta este crezul lui, să ai foarte multă răbdare. Un cizelor, într-o zi de lucru, dă, în medie, cam cinci mii de lovituri de ciocan, şi foarte precise, nu oricum.

„Merg la mănăstirile unde sfintele moaşte se odihnesc în raclele făcute de noi“

Despre ce simte un om care lucrează obiecte care vor servi apoi la cele sfinte, ne-a spus acelaşi meşter Vasile: „La început, eram foate emoţionat că intram în contact direct cu sfintele moaşte. Am primit dezlegare de la Patriarhie să pun mâna pe moaşte, că n-ai cum lucra altfel. E o meserie dificilă, pentru puţini, dar şi satisfacţia e imensă, când vezi lucrarea gata, o adevărată bijuterie. Noi suntem bijutieri de meserie şi urmărim fiecare element din lucrare ca la un inel, până la cel mai mic detaliu. După ce termin o lucrare şi se sfinţeşte acea raclă, să zicem, mi se face dor de ea şi plec la mănăstirile unde sfintele moaşte se odihnesc în raclele făcute de noi. De regulă, fac asta în Săptămâna Mare. Acum, am bucurie în multe mănăstiri unde merg, pentru că sunt foarte multe mănăstirile care au racle făcute de noi“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!