Mii de bolnavi şi-au găsit vindecarea în bolniţele mănăstireşti

Ciprian Bâra, 12 Decembrie 2008

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română şi-a continuat actul liturgic şi în afara lăcaşului de cult, prin chipul văzut al filantropiei. La început, aceasta s-a concretizat în ajutorarea celor în nevoi, cu prilejul praznicelor mari, al hramurilor, iar mai apoi, odată cu dezvoltarea organizării bisericeşti din Moldova şi Ţara Românească, au apărut şi lăcaşuri instituţionalizate cu diferite ramuri de activitate. Cele mai cunoscute au fost bolniţele, aşezăminte sociale construite pe lângă mănăstiri şi biserici, în vederea ajutorării bolnavilor, care, cu timpul, mai ales în secolul al XVIII-lea, s-au dezvoltat în adevărate spitale ce ofereau celor bolnavi toată asistenţa medicală de care aveau nevoie.

În actele oficiale ale Ţării Româneşti, termenul de bolniţă, care definea locul unde se îngrijeau bolnavii, a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea, când în documentul prin care Vladislav Voievod dăruia, în 1523, bolniţei de la Simidreni jumătate din veniturile unei căşerii, se precizează scopul donaţiei: „să le fie hrană fraţilor de la bolniţă“.

Moldova, patria primelor bolniţe

Primele astfel de aşezăminte cunoscute au fost cele de la Schitul Jgheabul şi cea a lui Anastasie Crimca, din Moldova, despre care nu mai avem informaţii după 1641.

Reorganizarea monahală săvârşită în Moldova şi Ţara Românească spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, sub îndrumarea duhovnicească a călugărului cărturar şi sfânt Paisie Velicikovski, va marca şi o perioadă de evoluţie şi înflorire a bolniţelor. În zelul ctitoricesc paisian a existat şi un curent favorabil întemeierii de instituţii spitaliceşti.

Din însemnările lui S. Cetfericov, biograful lui Paisie, aflăm că la Mănăstirea Dragomirna, „bolnavii bătrâni şi cei slabi se aşezau în spitălaş şi se încredinţau fratelui Onufrie, care cunoştea puţin iscusinţa doftoricească, avea o inimă plină de dragoste şi se pricepea cum să mângâie pe suferinzi, cu vorbe şi cu sfaturi duhovniceşti“.

Mutându-se cu obştea sa la Mănăstirea Secu, stareţul Paisie i-a cerut în 1778 mitropolitului să întărească tipicul vieţii monahale în care era consemnată şi obligaţia de a sluji bolnavilor celor slabi şi bătrâni din soborul fraţilor şi celor ce nu mai încap în spital.

Când a avut loc mutarea lui Paisie la Neamţ împreună cu cea mai mare parte dintre călugării săi de la Secu, aici, după cum ne informează biograful său, „stareţul zidi în mănăstire un spital, case de oaspeţi şi înmulţi considerabil numărul chiliilor. Grija de cei bolnavi, bătrâni şi străini preocupa îndeosebi pe stareţ, căci toţi aceştia veneau la dânsul şi cu lacrimi îl rugau să-i adăpostească pentru Domnul în mănăstire. Stareţul aşeza pe cine trebuia în spital şi poruncea fratelui Onufrie, care şi aici fu pus la aceeaşi treabă pe care o îndeplinea la Dragomirna, să le dea toată îngrijirea şi odihna şi să aibă pentru ei neadormită purtare de grijă“.

Din însemnările biografice şi din toate documentele vremii reiese că „spitalul lui Paisie era mai degrabă un azil pentru bătrâni şi bolnavi, accentul curativ punându-se pe dietă şi pe regimul de viaţă.

Bolniţile înfiinţate în această perioadă se apropie şi mai mult de modelul spitalului bizantin, de renumita Vasiliadă din Cezareea Capadociei, fiind pentru acest răstimp singura instituţie cu anumite preocupări curativiste existentă pe meleagurile noastre, putând fi considerate «spitalul medieval românesc»“.

Mulţumirile aduse în pomelnicele mănăstireşti, mărturie a existenţei bolniţelor

În zona Vâlcii datează din cele mai vechi timpuri bolniţele de la Bistriţa, Cozia, Horezu, Râmnicu Vâlcea, Dintr-un Lemn, care au existat până după înfiinţarea Spitalului Colţea.

Cea mai veche bolniţă din această parte a ţării, atestată documentar, este cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu. Clădirile care deserveau bolniţa sunt pe latura de nord-vest, iar aici s-au păstrat documente care certifică vindecarea trupească a mai multor persoane, printre care fiul paharnicului Jianu, iar în pomelnicele mănăstirii se găsesc mulţumiri pentru vindecările de tifos, epilepsie, psihopatii şi ciumă. Tot complexul din jurul bolniţei este aşezat în afara incintei mănăstirii.

La nord de oraşul Călimăneşti, pe Valea Oltului, peste drum de Mănăstirea Cozia, se află bolniţa Cozia, construită de Radu Paisie la 1542, împreună cu chiliile din jur. La vest de biserica bolniţei se găsea un ansamblu de clădiri din care astăzi nu a rămas decât una, lungă de 30 de metri şi lată de şase metri, pe care există o placă de marmură pe care este scris: „Această casă a fost dintr-un început a bolniţei Sfintei Mănăstiri Cozia, iar în curgerea vremurilor năruindu-se, în 1964-1965 s-a reînnoit precum se vede“.

Bolniţa Horezu a fost ridicată de Maria Brâncoveanu, care a mărturisit că a zidit această bisericuţă-bolniţă „pentru buna pomenire a strămoşilor săi“. Chiliile acesteia se găsesc la aproximativ 100 de metri la nord de bolniţă, iar întreg acest complex este de asemenea înconjurat de ziduri. Toate acestea s-au construit odată cu clădirea bisericii, pentru a folosi drept locuinţă călugărilor bolnavi, preoţilor, precum şi pelerinilor. Că la această bolniţă au fost trataţi şi bolnavi veniţi din afara mănăstirii este demonstrat de rezultatul diverselor săpături care s-au făcut în curtea bolniţei, unde s-au găsit trupuri care nu au fost înmormântate după rânduiala călugărească, cu cărămidă sub cap şi înfăşurate cu mantia, ci după obiceiul mirenilor, în sicriu.

Spital cu 24 de paturi la Biserica Colţea din Bucureşti

Secolul al XVIII-lea a fost secolul apariţiei spitalelor, astfel că cel mai vechi spital, Colţea, a fost înfiinţat la Bucureşti la 14 decembrie 1704 de către spătarul Mihai Cantacuzino.

La înfiinţare acest spital cuprindea 24 de paturi şi o farmacie, „cu felurite leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“. Construit în curtea Mănăstirii Colţea din centrul Capitalei, în apropierea curţii domneşti şi a vămii oraşului, spitalul era destinat bolnavilor săraci şi străinilor bolnavi.

Acest aşezământ era deservit de un personal compus dintr-un medic, un chirurg, un bărbier, îngrijitori şi farmacist. În afara spitalului şi a farmaciei, spătarul Cantacuzino a mai clădit o serie de chilii pentru săraci, camere pentru odihna străinilor, han, o şcoală slavo-română şi o şcoală pentru învăţământul muzicii bisericeşti. Întreg edificiul a fost pus sub patronajul duhovnicesc al Sfinţilor Trei Ierarhi.

Spitalul Pantelimon, pentru bolnavii cu afecţiuni cronice

Al doilea spital construit în capitala Ţării Româneşti a fost Spitalul Pantelimon, ctitorie a lui Grigorie Ghica al II-lea, construit între anii 1735-1752 pe lângă mănăstirea cu hramul „Sfântul Tămăduitor Pantelimon“. Acest spital a avut la începuturi 12 paturi şi a fost destinat bolnavilor cu afecţiuni cronice, „pentru cei ce ar pătimi de boale cronice“, cum am citit din hrisov. Asistenţa bolnavilor era asigurată de un medic care vizita bolnavii de două ori pe săptămână. În apropiere, Grigorie Ghica a construit o serie de clădiri, grupate în jurul unei bisericuţe cu hramul „Sfântul Visarion“, pentru izolarea bolnavilor de ciumă. Ceva mai târziu, în 1762, Al. Moruzi a ctitorit un nou spital pentru ciumaţi, la Dudeşti, în apropierea Bucureştiului. Toate clădirile spitalului gravitau de asemenea în jurul bisericii cu hramul „Sfinţii Haralambie, Alexandru şi Visarion“.

„Sfântul Spiridon“, cel mai mare spital din Moldova

La Iaşi, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă a întemeiat în 1757 Spitalul „Sfântul Spiridon“, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume. „S-au pus la cale ca să se facă spital la mănăstirea ce din nou s-a zidit aicea în oraşul Iaşilor, a Sfântului Spiridon, pentru folosul străinilor slabi şi neputincioşi, căci porunca zice să primeşti pe străin, să îmbraci pe cei goi şi să cercetezi pe cei bolnavi“, citim în hrisov.

„Până să se instituţionalizeze ideea aceasta de spital, Biserica s-a ocupat de voluntariat. Între timp, în secolul al XVIII-lea, odată cu reformele fanariote, putem vorbi de reforme în domeniul sănătăţii. Este cunoscută Spiridonia, acest curent medical din vremea lui Constantin Cehan Racoviţă, la Iaşi. Spirodonia se cunoaşte că a fost o instituţie foarte puternică, bine organizată. Bisericii nu i-a lipsit niciodată această coordonată de filantropie“, ne-a declarat părintele Ionuţ Moldoveanu, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Documentele arată că, în primii ani, spitalul avea 30 de paturi. Se pare că până la atestarea documentară din vremea lui Constantin Cehan, ideea de a ctitori bolniţa „Sf. Spiridon“ a aparţinut lui Ştefan Bosie în 1743, care, cu banii primilor donatori numiţi epitropi, A. V. Kogălniceanu, Vasile Roset şi Anastasie Lipscanul, a construit în 1754 Biserica „Sf. Spiridon“ şi în jurul ei bolniţa.

În 1765 s-a hotărât mărirea capacităţii spitalului, iar în 1860 a ajuns să aibă 280 paturi şi să administreze 13 instituţii spitaliceşti din toată Moldova. Veniturile aşezământului au crescut în fiecare an, iar în 1821 avea 45 de moşii, fiind cel mai mare din Moldova.

În anul 1830 s-a înfiinţat în jurul Spitalulului „Sfântul Spiridon“ prima societate ştiinţifică medicală din ţara noastră care a tipărit şi prima revistă ştiinţifică medicală românească, revista medico-chirurgicală.

În secolul al XVIII-lea au luat fiinţă spitale şi în Craiova (1737), Buzău (1739), Roman (1797).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!