Theologica
Foto: Oana Nechifor

Minunea, nevoie individuală și slujire comunitară

Marius Nedelcu, 21 Mai 2018

Minunile, tămăduirile, experințele mai presus de lume au fost prezente în viața Bisericii de la începutul ei. Mântuitorul Iisus Hristos devine cunoscut contemporanilor săi prin două elemente: predarea unei învățături noi, și minunile pe care le săvârșea, în special tămăduirile, după cum ne arată acest sumar evanghelic: „Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 23-24).

După Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt se deschide o nouă perioadă din viața apostolilor și a primei comunități a Bisericii creștine, în care se pune accentul pe cuvintele, faptele și în special pe minunile apostolilor și ale ucenicilor lor imediați prin care numărul celor care credeau creș­tea. Se creează impresia că din experiența cotidiană a membrilor Bisericii nu puteau lipsi minunile, și că viața Bisericii era legată de acestea. Acest ideal este resimțit și astăzi de credincioși care caută minunile, miraculosul din Biserică, și poate ar avea justificare această atitudine prin raportarea la ceea ce Biserica a trăit în vremea Mântuitorului și a Apostolilor. Totuși, minunile nu au func­ționat niciodată ca un bun individual, ci scopul lor a fost să de­pășească viața personală a beneficiarului și să ofere o învățătură generală pentru Biserică, să slujească comunității și mai ales propovăduirii cuvântului sau învăță­turii de credință.

Apostolul Luca prezintă la începutul cărții Faptele Apostolilor scopul scrierilor sale: prezentarea detaliată a „toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa” (Fapte 1, 1). El reamintește cuvintele Domnului Hristos despre rolul apostolilor de a fi martori: „şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (1, 8). Apostolii sunt chemați să mărturisească în sens larg iconomia mântuirii realizată în Hristos, dar ei trebuiau să fie și mărturisitori ai faptelor minunate săvârșite de Hristos. Mărturisirea lor însă nu a fost numai verbală, ci ea se făcea și prin imitarea minunilor lui Hristos de către ei înșiși. Minunile săvârșite de apostoli au fost pre­ambulul sau prilejul cuvântărilor programatice care au dus la sporirea numărului celor care au crezut, și implicit la creșterea Bisericii. Ele sunt folosite și ca argumente apologetice împotriva celor care se opuneau Bisericii, care prigoneau comunitatea creștinilor și erau detractori ai Evangheliei. Astfel, vindecarea omului paralizat de la Fapte 3, 1-10 este imediat urmată de cuvântarea lui Petru către iudei (Fapte 3, 11-26), apoi de apărarea lor în Sanhedrin (Fapte 4, 5-22) și de concluzia că Biserica creștea și se întărea prin înrâurirea benefică a Duhului Sfânt, iar „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Următorul narativ care consemnează minunile apostolilor (Fapte 5, 12-16) arată că misiunea lor se extindea de la Ierusalim la cetățile din împrejurimi. Apostolul Filip ajunge în Samaria unde vindecă și săvârșește exorcisme în popor (Fapte 8, 6-7) și apoi predică etiopianului pe cale (Fapte 8, 26-40). De la Fapte 13, 46 ni se prezintă lucrarea lui Pavel către poporul evreu și în mod special către neamurile păgâne. Predica lui Pavel este însoțită de semne și minuni (Fapte 14, 3, 8-10, 19-20).

Există un evident paralelism între minunile săvârșite de apostoli și cele făcute de Mântuitorul Hristos Însuși în timpul activității pământești. Numele lui Hristos era amintit atunci când apostolii săvârșeau o minune, precum şi în contexte legate de mântuire (Fapte 4, 12), și botez (Fapte 3, 16). Ca și minunile Mântuitorului, faptele apostolilor, tămăduirile, vindecările și exorcismele au generat atitudini diferite în ascultători: lăudarea și slăvirea lui Dumnezeu (Fapte 3, 9); frica (Fapte 2, 43); creșterea numărului celor care credeau; neîncredere și persecuție din partea detractorilor. Astfel, vedem că scopul minunilor a fost acela de a consolida și spori comunitatea credincio­șilor, de a edifica Biserica în lume, marcând o trecere de la nivelul personal la cel plenar sau comunitar.

Minunea slujește comunității, și mai ales învățăturii de credință. Astfel putem spune că orice minune, orice fapt care este reclamat ca minune dar prin forma ei contravine ortodoxiei Bisericii, învăță­turii și experienței acesteia este o rătăcire, poate o ispită. Minunile, tămăduirile care se întâmplă în Biserică sunt lămurite prin „focul” sau verificarea credinței sau a canonului învățăturii adevărate, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni 3, 13-15).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!