An omagial
Mitropolia Moldovei, „nesupusă şi neplecată nici unei patriarhii“

Mitropolia Moldovei, „nesupusă şi neplecată nici unei patriarhii“

Alexandru Briciu, 03 Martie 2010

Mitropolia Moldovei, recunoscută de Patriarhia Ecumenică la 26 iulie 1401, a manifestat încă de la început independenţă administrativă faţă de orice autoritate bisericească din altă ţară. Pastoraţia înţeleaptă a ierarhilor, cu sprijinul unor domnitori vrednici, a făcut posibile o serie de acte specifice unei Biserici autocefale, cu mult timp înainte de recunoaşterea oficială a autocefaliei, petrecută în secolul al XIX-lea.

Istoria bisericească stă în strânsă legătură cu istoria neamului, în formaţiunile prestatale româneşti ale secolelor al IX-lea - al X-lea, căpeteniile politice îşi apropiau conducătorii bisericeşti. Începând cu secolul al XIV-lea, în oraşul de reşedinţă din statele feudale româneşti vieţuiau deopotrivă voievodul şi ierarhul, iar capitala devine nucleul unui centru eparhial. Biserica şi-a manifestat atât dreptul de a organiza noi unităţi administrative, cât şi dreptul autocefal de a-i hirotoni pe ierarhii din fruntea diecezelor. În Moldova, după recunoaşterea Mitropoliei de la Suceava din 1401, în scurt timp s-au înfiinţat episcopiile sufragane de la Roman si Rădăuţi, iar în 1598, Episcopia Huşilor. Toate acestea s-au realizat prin sprijinul domnitorilor români, fără amestecul Patriarhiei Ecumenice, care ratifica doar ceea ce exista deja în bună rânduială.

Primul mitropolit al Moldovei: Iosif I, muşatinul, „om al locului“

După un efort diplomatic al domnitorului Alexandru cel Bun, la 26 iulie 1401, Patriarhia Ecumenică recunoştea Mitropolia Moldovei, cu reşedinţa la Suceava. Mitropolia Moldovei, încă de la început, a dorit să se conducă prin ierarhi autohtoni, fapt ce a tergiversat recunoaşterea ei, petrecută abia la 1401; până la acel moment, însă, şi această eparhie era organizată, mitropolitul Iosif I Muşat ocupându-şi scaunul vlădicesc cu mult înainte de recunoaşterea sa. Dinastia muşatină nu se identifică numai cu marea familie domnitoare a Moldovei, ci şi cu începutul organizării bisericeşti: primul mitropolit recunoscut a fost Iosif I Muşat. Argumentul de netăgăduit al lui Alexandru cel Bun pentru recunoaşterea ierarhului român şi, implicit, a mitropoliei de către Patriarhia Ecumenică a fost apartenenţa: „chir Iosif este localnic, om al locului nostru“. Ideea de „om al locului“ avea să străbată întreaga istorie bisericească moldavă, concretizându-se chiar în hotărârea unui sinod local din secolul al XVIII-lea, ce prevedea ca scaunul vlădicesc să fie ocupat doar de ierarhi români. La 1 ianuarie 1752, mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei convoca un sinod la Iaşi care decreta: „Fiind dar obiceiu şi întru această de Dumnezeu păzită ţară, mitropoliţi şi episcopi din străini să nu se facă, fără numai din pământeni, care obicei din descălecătura ţării şi până acum, aşa s-a urmat şi s-au păzit şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstoria vreunui scaun“.

Mitropolitul Gheorghe Movilă al Moldovei

În secolul al XVI-lea, mitropolitul Moldovei, frate al domnitorului Ieremia Movilă, semna cu titlul de „arhimitropolit“: „chir Gheorghe Moghilă, arhimitropolit de Suceava“. La 3 noiembrie 1598, patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, în calitate de locţiitor de patriarh ecumenic, trimitea daruri mitropolitului Gheorghe Movilă, cu ocazia ridicării scaunului acestuia la rang de arhiepiscopie (superior în diptice, după legea grecească, aceluia de mitropolit): „Mantia patriarhală împodobită cu patru râuri, prescrisă în lumea răsăriteană numai pentru patriarhii scaunelor apostolice, şi cârjă patriarhală“.

Despre statutul mitropolitului Gheorghe Movilă al Moldovei avem mărturia unui călugăr franciscan înaintat episcop catolic de Argeş de către papa Grigore al XIV-lea, într-o dare de seamă către suveranul pontif: în afară de aproximativ 10.000 de suflete, „restul locuitorilor din Moldova sunt toţi de rit ortodox şi au episcopii lor, preoţii şi călugării lor şi primatul şi arhiepiscopul lor este monseniorul Gheorghe Movilă, frate bun al suszisului principe; acest arhiepiscop numeşte şi consacră pe episcopii săi. Deşi e moldovean şi de rit ortodox, nu recunoaşte ca superior «al său» pe patriarhul din Constantinopol şi nici pe alt patriarh din Orient“.

Domnitorul Vasile Lupu, „orânduitor al întregii vieţi ortodoxe“

Pe domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, Nicolae Iorga îl numeşte „orânduitor al întregii vieţi ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar şi pedepsitor fără cruţare, făcător şi răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntaşilor Bisericii răsăritene, convocator de sinoade şi îndreptător al credinţei prin hotărârile acestor adunări ţinute în umbra lui“, considerând că „merită un mare loc în istoria întregii lumi ortodoxe“.

În timpul domniei sale, la 1 iulie 1639, a reuşit să impună pe mitropolitul Varlaam al Moldovei drept unul dintre cei trei candidaţi pentru scaunul de patriarh ecumenic.

Între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi a avut loc un sinod panortodox organizat de Patriarhia Ecumenică cu sprijinul material al domnului Vasile Lupu. IPS Antonie Plămădeală al Ardealului cataloga acest sinod drept „eveniment mondial“: „Într-o vreme în care între popoarele ortodoxe măcinate ba de catolicism şi uniaţie, ba de sărăcie şi de opresiune, Moldova şi moldovenii puteau oferi un echilibru stabil, o capacitate de gândire măsurată şi dreaptă, capabilă de un arbitraj şi mediere în probleme spinoase, controversate“.

Primul patriarh al Ierusalimului care a săvârşit slujba Sfântului şi Marelui Mir la Iaşi, în 1643, a fost Teofan al III-lea, „cu cheltuiala voievodului Vasile“. Un semn al independenţei faţă de Patriarhia Ecumenică este faptul că Bisericile din Ţara Românească şi Moldova procurau Sfântul şi Marele Mir de la Patriarhia Alexandriei, Kiev, Rusia, Ohrida, Ipek, Halici sau din Serbia. Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl elogia pe Vasile Lupu, „acel om iubitor de Hristos, care a făcut o faptă împărătească, pentru că de la căderea Constantinopolului nici un basileu sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului patriarhal de Ierusalim“.

Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“, arată viaţa bisericească din Moldova: „Mitropolitul Moldovei are în Biserica Răsăritului un anumit rang pe care alţii nu-l au. Căci dacă nu se bucură de titlul de patriarh, nici nu este supus vreunuia dintre patriarhi. Într-adevăr, cu toate că primeşte binecuvântarea de la patriarhul Constantinopolului, totuşi nici nu poate fi ales de acesta, nici scos din scaun, nici nu este obligat ca toţi ceilalţi mitropoliţi să aştepte ceea ce se numeşte aprobarea marii biserici constantinopolitane. Asupra celui ales, după ce a căpătat încuviinţarea domnului, trei episcopi ai Moldovei îşi pun mâinile şi, trimiţând scrisoare patriarhului, îi aduc la cunoştinţă că Cutare sau Cutare, om cucernic, cinstit şi învăţat, a fost ales, cu ajutorul cerut Sfântului Duh şi nu în vreun alt chip care ar depinde de voinţa omului. La fel face şi domnul printr-o scrisoare anume către patriarh, rugându-l să întărească cu binecuvântarea lui pe cel nou uns în această slujbă, lucru pe care patriarhul nu-l poate refuza în nici un fel, ci trebuie să îndeplinească întru totul dorinţa domnitorului“.

Într-o scriere din 1723, Mitropolia Moldovei apare „nesupusă şi neplecată nici unei eparhii“ şi „au aşezat-o să fie ca un patriarh precum este Ohridul şi Chiprul“, ea „nu este plecată nici unui patriarh“ şi „nu se pleacă nici Ohridului, nici Constantinopolei“. Un sinod ţinut în Moldova în anul 1752 prevedea dreptul mitropoliei „să fie ca şi Ohridul, nesupusă nicăierea“.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cel dintâi ocrotitor al moldovenilor

Mucenic din secolul al XIV-lea care a pătimit în Cetatea Albă, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava a fost canonizat de evlavia populară şi cinstit drept cel dintâi ocrotitor al moldovenilor. Moaştele sale au fost aduse de domnitorul Alexandru cel Bun din Cetatea Albă în biserica Mirăuţilor ce servea drept catedrală mitropolitană în cetatea sa de scaun, Suceava. Zilele de prăznuire a sfântului au fost stabilite tot de Biserica moldoveană. Cea mai veche dintre zilele de cinstire a sfântului mucenic este 24 iunie, pomenirea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, amintită în secolul al XVI-lea. Cazania Sfântului Mitropolit Varlaam, apărută la Iaşi în 1643, arată că Sfântul Ioan de la Suceava se pomenea joi, după Rusalii. Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche aminteşte că sfântul se prăznuieşte „miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor“. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 1950, ca Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava să fie pomenit în ziua de 2 iunie, ca amintire a minunii salvării cetăţii Sucevei din anul 1622.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!