Documentar
Foto: Arhiva Ana Voica Bojar / Familia Căbăşanu

Modele de viețuire după virtuţile strămoşeşti

Augustin Păunoiu, 27 Ianuarie 2018

A vorbi despre români înseamnă a schiţa un portret unde luminile şi umbrele se îmbină paradoxal şi contrastant. Cine-i va înţelege şi le va zugrăvi viaţa aşa cum a fost ea va descoperi un popor inteligent, răzbătător printr-o istorie deloc prietenoasă cu el, un neam cu aspiraţii occidentale, capabil de mari sacrificii. Veacul al 19-lea este important pentru români atât datorită realizării Unirii Principatelor, cât şi dobândirii independenţei de stat. Dar și pentru elitele intelectuale care au cultivat religiozitatea strămoșească.

Atunci când, în 1870, venea cu vaporul pe Dunăre în România pentru a ocupa un post la Consulatul britanic de la Bucureşti, James William Ozanne îşi spunea în sinea lui: „Civilisation, adieu!” Văzuse câţiva săraci pe malul stâng al fluviului, dar impresia de început avea să se risipească uimitor de repede. De fapt, Ozanne făcuse cunoştinţă încă dinainte de a pune piciorul pe pământ românesc cu luxul şi rafinamentul etalat de moldo-vlahii care se întorceau de la Paris şi Berlin, aflaţi pe acelaşi vas cu englezul.

Ţara dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare, cum o surprinde în cartea sa „Trei ani în România (1870-1873)”, se prezintă aşadar ca tărâmul contrastelor dintre cele mai izbitoare. Peisajele încântătoare ochiului şi priveliştile dezolante vorbesc despre bogăţia pe care Dumnezeu a revărsat-o peste locuitorii acestei ţări, în opoziţie cu lipsa de interes sau corupţia clasei conducătoare de până atunci, dezinteresată de binele public.

Navigând pe Dunăre, englezul este uimit de ceea ce vede la Porţile de Fier, despre care spune că formează cel mai frumos peisaj din Europa ce poate exista în preajma unui râu. „Munţii care se ridică, înalţi, de o parte şi de alta a Dunării, torentul înaintând, vuind, spumegând şi bolborosind pe măsură ce aleargă mai departe, nenumăratele bancuri de peşti, vâltori şi vârtejuri de apă, cu o bucăţică de cer albastru luminos deasupra şi petele norilor ca de lână, toate împreună oferă elementele unuia dintre cele mai uimitoare tablouri. Prin comparaţie, Rinul se scufundă în banalitate, fără speranţă. Chiar şi Elba, care se poate mândri cu unele colţişoare fermecătoare, este pusă în umbră de un asemenea peisaj.”

Mirajul acestei vederi se estompează când britanicul coboară la Giurgiu şi ajunge în Capitală. Bucureştiul avea renumele în lumea occidentală de „oraşul plăcerii”, dar realitatea contravenea acestui apelativ. Străzi slab luminate, drumuri neîngrijite sau lăsate de izbelişte, cu caldarâm deplorabil. Englezul e îngăduitor cu românii. „Bănuiesc că bulgarii sunt de vină pentru această stare de lucruri, căci aici ei se ocupă de grădinărit şi de pavarea drumurilor.” Drumurile impractica­bile au născut Bucureştiului, printr-un joc de cuvinte franţuzeşti, eticheta de „Boue qui reste” (Noroi care rămâne), acordat de străinii obişnuiţi cu un trai mai bun. Într-adevăr, infrastructura valahă lăsa de dorit pe atunci, ca și acum de altfel, când, parafrazându-l pe Nae Cațavencu din „O scrisoare pierdută”, autostrăzile românești sunt admirabile, sublime, putem zice, dar lipsesc cu desăvârșire.

Occidentalul este totuşi bulversat de oraşul unde-şi va avea reşedinţa timp de trei ani. „Cine vrea să vadă Bucureştii aşa cum se cuvine”, avertizează el pe vizitatorii străini, „ar trebui să urce pe unul din dealurile aflate în partea de sud a oraşului (se referă la zona Văcăreşti, n. n.) şi, odată ajuns în vârf, să-l observe cu atenţie. Priveliştea este nespus de fermecătoare, căci acoperişurile de metal ale cupolelor celor două sute de biserici reflectă lumina razelor orbitoare ale soarelui, iar efectul este cu adevărat splendid. În luna mai, când minunatele grădini răspândite pretutindeni în oraş sunt împodobite cu verdele frunzelor şi delicateţea florilor, peisajul devine neaşteptat de încântător.” Într-adevăr, la capitolele geografie şi botanică stăteam excelent în urmă cu două secole.

Destine care au ridicat prestigiul țării

Cum erau, însă, oamenii pe atunci, ce preocupări aveau, cum își duceau viaţa? Nu ne referim la marile familii boiereşti (Ghica, Sturdza, Cantacuzino...), definitorii pentru pătura înaltă a societăţii de atunci, ci clasa de mijloc foarte bine reprezentată în România secolului al 19-lea. Poate că nume precum Căbăşanu, Velculescu, Valbudea, Isbăşoiu, Constantinescu nu spun nimic celor mai mulți dintre noi. Însă ele au reprezentat în epocă câteva din destinele care au ridicat prestigiul şi valoarea României nu doar la ea acasă, ci şi pe plan european.
Ilarion Velculescu, născut la 22 august 1857 din părinţii Călin şi Voica, a urmat şcoala în Clejani, judeţul Vlaşca. Când a terminat clasa a IV-a, la examenul de sfârşit de an, delegatul special care a asistat la evaluare a fost chiar ministrul instrucţiunii publice (al învăţământului, n. n.), Titu Maiorescu. Ministrul l-a remarcat pentru inteligenţa sa şi i-a promis ajutorul lui pentru a intra din toamnă la o şcoală din Bucureşti.

Ilarion s-a înscris intern la Seminarul Central din Capitală, unde a avut ca profesor pe Barbu Constantinescu, celebrul pedagog, director pe atunci al Şcolii Normale de Băieţi (un bust al său se află în faţa Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti). După terminarea studiilor, el ajunge institutor (învăţător), atât de vestit pentru capacitatea lui, încât autoritatea şcolară a Capitalei obliga toate cadrele didactice medii să asiste la lecţiile făcute de el.

Lucrul acesta se întâmpla fiindcă Ilarion Velculescu din Clejani se învârtea într-un cerc select. Se întreţinea adesea cu somităţile intelectuale ale vremii, cu Alexandru Vlahuţă, cu Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Ioan Slavici, cu profesorii Mihail Popescu (făcuse studii în teologie şi filosofie la Leipzig), redactor la revista `Biserica Ortodoxă Română”, şi Petre Gârboviceanu, deputat şi înalt funcţionar în Ministerul Cultelor. Îndemnat de ultimii doi să-şi continue preocupările intelectuale printr-un doctorat în străinătate, Ilarion pleacă şi el la Lipsca (Leipzig), unde timp de doi ani urmează Facultatea de Filosofie, cu secţia specială de Pedagogie.

Dar Velculescu nu a rămas în Occident. Întors în ţară în anul 1892 cu diploma de doctor în filosofie, este numit imediat revizor şcolar (inspector) pentru judeţul Dolj, iar cinci ani mai târziu, pentru Bucureşti.

Chiar fiind la pensie Ilarion, ministrul Spiru Haret, care avea o stimă deosebită pentru profesorul Velculescu, ori de câte ori lua vreo decizie mai importantă pentru învăţământul primar normal, îl consulta şi pe acesta.

Copiii lui Ilarion Velculescu, căsătorit cu Silvia Căbăşanu, au fost patru la număr: Aureliu, doctor în chimie cu studii la Roma, Mircea, ofiţer în Armata Română, decedat în Primul Război Mondial, Victor, licenţiat în drept, cu doctoratul dat la Paris, şi Titu, decedat la vârsta de 8 ani de scarlatină şi angină difterică.

Povestea acestor familii, şi ca ele sunt multe altele, cunoscute doar pasionaţilor de studiu prin arhive, a fost una de succes. Ea dovedeşte seriozitatea românilor, abnegaţia lor, iubirea lor pentru ţara unde s-au născut şi faţă de care se simţeau datori să contribuie cu cât puteau la ridicarea ei.

Oamenii pomeniţi mai sus, majoritatea dintre ei profesori, dobândiseră încrederea contemporanilor lor întrucât vedeau la ei, pe lângă cunoştinţele temeinice, caractere adevărate şi deprinderi de vieţuire cinstită. Au fost apreciaţi fiindcă „vorbeau limba neaoş românească, aveau obiceiuri bune şi religiozitatea strămoşească cu care românii şi-au înălţat sufletele mereu”.

„Îmbunătăţirea poporului nostru”, spuneau ei, „se poate face cu folos nu prin ciocoiturile şi păpuşăriile de prin oraşe, ci numai pe baza vechilor tradiţii părinteşti, adică a virtuţilor strămoşeşti”. Pe toate acestea, în care s-au născut şi au crescut înaintaşii noştri, suntem datori să le cultivăm şi noi astăzi, să le sporim şi să le îndrăgim pe măsură.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!