Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Moralitatea în lumea indiferenţei

Moralitatea în lumea indiferenţei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Adrian Palade - 19 Martie 2010

A discuta despre morală în societatea actuală înseamnă de multe ori a vorbi în vânt, a predica în pustie. Există o neîncredere în sănătatea sufletească şi trupească pe care o aduce observarea legii morale naturale şi divine, înscrisă în firea umană. Morala are universalitatea ei şi nucleul acestei morale este iubirea, mila, compasiunea. Modelul şi personificarea acestui model le reprezintă Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fără Hristos, etica devine impersonală şi se relativizează. Acesta este pericolul care pândeşte condiţia umană în secolul al XXI-lea. Despre moralitate şi toleranţă, despre convergenţa preceptelor morale şi a celor religioase ne vorbeşte în înterviul ce urmează prof. dr. Vasile Morar, titularul Catedrei de etică din cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti.

Domnule profesor, ce mai înseamnă astăzi moralitatea?

Cred că şi astăzi înseamnă ce a însemnat întotdeauna. De când există condiţia umană pe pământ, moralitatea înseamnă să nu te gândeşti doar la tine, în momentul în care faci ceva ori te gândeşti să faci ceva: să te gândeşti că există şi ceilalţi. Din acest punct de vedere, cât de mult s-a schimbat moralitatea de-a lungul trecerii timpului, până la urmă, elementul constant din orice concepţie morală este această întrebare: "Celălalt, ceilalţi intră în gândirea mea? Mă gândesc la consecinţele pe care le are acţiunea mea asupra lor, sau nu?". Deci moralitatea a însemnat o concepţie despre mine şi despre ceilalţi, raportul dintre mine şi ceilalţi.

Ce mai înseamnă astăzi moralitatea, mă întrebaţi dumneavoastră pe mine! Din păcate, astăzi... moralitatea înseamnă mai puţin. Există un scepticism, în viaţa cotidiană, foarte perfid, foarte insidios. Dacă faceţi un test simplu printre oameni, credincioşi sau necredincioşi, constataţi că mulţi dintre ei consideră că a vorbi despre morală înseamnă a vorbi în vânt, a predica în pustie. Prin urmare, există o neîncredere că moralitatea mai este păstrată, mai este conservată şi mai este preţuită. Cred că această idee care s-a insinuat, în spaţiul public şi în conştiinţa foarte multor oameni, este unul dintre cele mai nocive lucruri care pot fi imaginate.

Azi, punctul de vedere moral este marginal

Este o perioadă critică, din punctul de vedere moral, cea în care trăim? Sau putem crede, liniştindu-ne, că aşa a fost dintotdeauna?

Ne putem linişti uşor. Întotdeauna au existat oameni care să nu respecte comandamentele morale. Să ne gândim chiar la cele Zece Porunci biblice! Cei care sunt dubitativi, cei care nu au încredere în morală vor spune: "Păi, de fapt, dintotdeauna nu s-au respectat aceste comandamente, aceste prescripţii, aceste imperative. Dacă dintotdeauna nu s-a respectat, de ce aş respecta tocmai eu?" Sau, mai simplu, într-un fel, spus: "Cel mai bine ar fi ca ceilalţi să le respecte, iar eu să nu le respect". Asta are şi o denumire, într-un fel. E vorba de un concept care acoperă această realitate, şi anume... cel de "ticălos inteligent".

Omul care gândeşte aşa este foarte inteligent. În acelaşi timp, inteligenţa lui este folosită nu pentru a fi moral, ci pentru a trece dincolo de morală şi pentru a-i păcăli pe ceilalţi, pentru a-i "fenta" pe ceilalţi. Acesta este cuvântul potrivit. Din acest punct de vedere, este clar că avem de-a face cu ceea ce putem numi o anumită gândire critică asupra a ceea ce este morala în care trăim noi, în care ne-a fost dat să trăim.

Aşa încât cred că punctul de vedere moral este marginal. Asta este, spuneam, din păcate, o realitate destul de inconfortabilă, şi pentru intelect, şi pentru sensibilitatea noastră.

Foarte mulţi vor spune: "Importante sunt doar valorile juridice. Dacă le respectăm pe acelea, atunci putem fi liniştiţi, ne împăcăm doar cu statul şi cu prescripţiile pe care statul le pune în faţa oricărui cetăţean şi, mai departe, spaţiul moral este o zonă în care fiecare trebuie să facă ce vrea".

Nu este aşa, pentru că legalitatea acoperă doar o foarte mică parte a valorilor în care ar trebui să trăiască oamenii, pentru a deveni tot mai umani şi tot mai morali. Prin urmare, moralitatea ar trebui să acopere un spaţiu mult mai mare decât acela al legalităţii. Nu este o încredere foarte mare în moralitate, dar, din păcate, legalitatea poate să fie şi ea... "fentată" foarte mult. Sunt foarte mulţi cei care folosesc legile doar în interes propriu, mai ales în perioadele de derută socială, când încă normele juridice sunt destul de flexibile, când există spaţii mari de ireglementare juridică, nu numai morală, când încă se tatonează şi când grupuri de interese formulează legi juridice, care sunt nedrepte, multe dintre ele, pentru că sunt expresia unor interese partizane. Prin urmare, morala ar trebui să fie cea care vine şi deschide spaţiul de libertate al oamenilor. Or, spaţiul de libertate înseamnă să gândim în termenii eticii kantiene, etică fundamentală, etică deontologică paradigmatică.

Câtă libertate, atâta responsabilitate

Cum trebuie să înţelegem libertatea, în contextul în care azi ni se propune doar libertinajul?

A vrea să trăieşti liber nu este deloc identic cu a fi liber. Când fiecare trăieşte cum vrea, mai sigur este că nu este liber şi, mai mult, el limitează libertatea celorlalţi. Ştim asta de mult, dar nu înseamnă deloc că am tras toate învăţămintele de aici. Libertatea adevărată presupune în chip obligatoriu responsabilitatea: câtă libertate, atâta responsabilitate şi câtă responsabilitate, atâta libertate. Libertatea este o valoare fragilă, printre altele şi pentru că ea este dependentă de cunoaştere, de voinţă, de sensibilitate. În fapt, mulţi oameni nu aleg liber - în cunoştinţă de cauză şi de efecte - pentru că fapta lor are o motivaţie inconştientă, de care ei nu ţin seama. Pe de altă parte, relaxarea moravurilor le-a dat atâtora senzaţia că lipsa oricărei obligaţii în relaţiile intime, lipsa oricărei fidelităţi sunt un semn suprem al libertăţii. Dumneavoastră spuneţi "libertinaj". Eu aş spune instabilitate morală, egoism, lipsă de loialitate elementară. Or, coerenţa morală şi consistenţa morală a persoanei solicită valori morale elementare precum încredere, sinceritate, simplitate, generozitate, politeţe, compasiune, curaj, simţ al dreptăţii. Eu cred că asemenea virtuţi sunt absolut necesare în-tr-o societate ca a noastră, încă neaşezată, încă nestructurată etic. Dar timpul creşterii cotei de etic in viaţa noastra pu-blică a sosit. Sau... oricum, nu mai poate întârzia prea mult!

Raportul dintre normele juridice şi cele morale

Există o sancţiune nescrisă a nerespectării moralei?

Da. Există o sancţiune nescrisă, dar această sancţiune nescrisă este în legătură directă cu psihologia publică. Dacă nu eşti ge-neros, de pildă, generozitatea nu este o normă juridică. Dacă furi, atunci eşti prins. Juridic eşti pedepsit. E vorba de pedeapsă care este şi juridică, şi morală, deci cine fură este o fiinţă de pedepsit şi condamnabilă, şi juridicamente, şi moralmente. Dar, dacă tu nu eşti generos, de pildă... nu poţi să-l pedepseşti juridic pe om, dar, moralmente, cineva care nu este ge-neros când ar trebui să fie generos şi cineva are nevoie de generozitatea lui, sau cineva care nu este milos...

Da. Să spunem mai apăsat! Cineva e zgârcit...

Exact. Nu pot să poruncesc juridic: "Trebuie să fii darnic!" Juridic, degeaba îi spun asta şi n-are relevanţă juridică. Moralmente, însă, spun: "Dacă eşti darnic, înseamnă că eşti mai moral. Dacă eşti mai tolerant, înseamnă că eşti moral. Dacă eşti generos, mărinimos sufleteşte...". Inclusiv curajul, de pildă, nu poate fi poruncit, dar ce minunat este când cineva este curajos! Ce minunat este când cineva este milos! Ce minunat este când cineva are virtutea mizericordiei, virtutea iertării, atât de importantă-n creştinism!

Care este elementul care cred eu că este foarte important în întrebarea dumneavoastră? Unde apare elementul de distincţie foarte important între ce-ţi cere legea juridică şi ce-ţi cere legea morală? Culpabilitatea, vinovăţia: dacă am făcut ceva rău, am călcat o normă juridică şi o normă morală şi mă simt vinovat pentru că n-am fost generos, n-am fost milos, n-am avut virtutea iertării, n-am avut virtutea credinţei şi aşa mai departe, dar mă simt vinovat pentru asta, ăsta e un indicator de moralitate. Astfel încât se poate spune de multe ori: extraordinar indicator al moralităţii este culpabilitatea. Din acest punct de vedere, creştinismul, care vine în evidentă prelungire a Vechiului Testament, aduce permanent această idee: cât de importantă este conştiinţa culpei, conştiinţa vinovăţiei. Ideea e că cel care nu se simte vinovat când ar trebui este un om condamnabil.

Dar eu v-aş întreba şi altceva. Mai mult de atât, faptul că nu eşti milos, faptul că nu eşti iertător nu-ţi aduc ţie un minus în fiinţa ta?

Da. Cuvântul potrivit este cel ales de dumnea-voastră. Este "un minus al fiinţei" în momentul în care îţi lipseşte această capacitate, această dispoziţie religioasă şi morală în acelaşi timp, pentru că firesc ar fi ca, atunci când ai făcut un anumit lucru, să te simţi vinovat, dar dacă tu nu te simţi vinovat înseamnă, cum aţi spus dumneavoastră, că eşti nesimţit moral. Nesimţirea e clar că nu e numai în registrul pur biologic. E o nesimţire în registrul fiinţei, în re-gistrul moral profund.

Omul se defineşte azi mai mult prin ceea ce posedă decât prin ceea ce este.

Da. E o orbire.

Mai mult, cred că de foarte multe ori opusul iubirii nu e neapărat numai ura. E de foarte multe ori ura, dar opusul iubirii, cu semnificaţia morală a iubirii din creştinism şi din iudaism, este indiferenţa. Deci la cel care este indiferent atunci când ar trebui să-i fie milă de celălalt, ar trebui să-l ajute pe celălalt, ar trebui să-l iubească pe celălalt, ar trebui să-i sară în ajutor, dar nu face toate astea şi, mai mult, nu-i pasă, cum aţi zis dumneavoastră, nu-i pasă de celălalt, aici este, într-adevăr, un minus al fiinţei morale. E groaznic să trăieşti cu oameni care sunt indiferenţi! Din acest punct de vedere, ca să vă răspund la întrebare, cred în mod profund - şi este o judecată care cred că e de respon-sabilitate - că unul dintre pericolele mari ale lumii contemporane este cel al cinismului şi al indiferenţei. Este saturată, în mare măsură, lumea actuală de cinism şi de indiferenţă. Sunt pericole majore, nu sunt pericole marginale, de neluat în seamă.

Care mai sunt valorile omului astăzi? Care sunt reperele la care el se raportează?

Statistic vorbind, s-ar părea, la prima vedere, din motivul structurii civilizaţiei actuale, că mulţi oameni sunt orientaţi, mai degrabă, spre valorile materiale. Există un materialism, există un epicureism, există o dorinţă de consum şi de definire a omului nu prin ceea ce el este şi ar trebui să fie, deci în dimensiune morală şi religioasă, în dimensiune spirituală, ci prin ceea ce posedă. "Eu sunt ceea ce am şi e bine să am cât mai mult şi, având cât mai mult, pot să pun stăpânire cât mai mult pe mine, pe ceilalţi, pe lucruri, pe obiecte, pe relaţii." Este una dintre temele de discuţie, de foarte mult timp, această preeminenţă a lui "der Kategorie des habens" şi principiul posesiunii. Aici, de modul în care se va rezolva această problemă depinde foarte mult viitorul lumii, modul de restructurare şi morală a lumii viitoare, pentru că, dacă viaţa noastră este numai cât consumăm şi cât stăpânim - deci cât de lacomi suntem, pentru că, până la urmă, a poseda înseamnă a poseda cu lăcomie şi a considera că lăcomia mea trebuie să tindă spre infinit, uitând că suntem fiinţe finite, uitând că nu ducem dincolo bunurile şi uitând că există ceilalţi şi că ceilalţi sunt fiinţe asemenea nouă, cu nevoi şi cu dorinţe legitime şi cu aspiraţii legitime, cu drepturi legitime - ...oricine crede că viaţa este numai posesie şi numai lăcomia lui e clar că, după cum spuneaţi dumneavoastră, nu face altceva decât se instalează în minus - Fiinţă, în minus - Moralitate.

Dumnezeu, Fiinţa Supremă, oferă standardul de moralitate

Care ar fi, cine ar fi călăuzele adevăratelor valori?

Depinde, din nou, de perspectivă, pentru că dacă cineva consideră că valorile materiale sunt valorile care îl călăuzesc, atunci avem deja răspunsul: călăuză pentru cine crede că să posede cât mai mult este sensul vieţii lui, să aibă cât mai mulţi bani este sensul vieţii lui. Acolo răspunsul este simplu: călăuză pentru el este ce posedă. Întrebarea este: care este călăuza pentru cel care consideră că importante sunt valori precum iubirea, mila, generozitatea, altruismul, bucuria de binele celorlalţi, iertarea celorlalţi şi propria iertare şi aşa mai departe - aici intervine problema, unde este călăuza?" E deja o călăuză care te plasează pe tine într-un alt orizont şi este un orizont care te dezmărgineşte, te eliberează dintr-odată, te face să fii dincolo de presiunea aceasta extraordinară a imediatului, a cotidianului, a empiriei vieţii şi, atunci, bucuriile mari vin: dacă eşti altruist, eşti generos, eşti mărinimos, vine un plus pentru tine, al unei bucurii infinite, şi un plus extraordinar pentru ceilalţi, care beneficiază de generozitatea ta, de altruismul tău, de mila ta şi de iubirea ta.

Se poate vorbi deplin despre etică fără ancorarea ei în credinţa într-un Dumnezeu personal?

Grea întrebare, pentru că pune cu mare acuitate problema raportului credinţă-raţiune şi ideea raportului dintre Dumnezeu conceput în principal ca Fiinţă morală, cum este, în ceea ce am discutat înainte împreună, perspectiva kantiană asupra moralei şi asupra religiei, şi cealaltă perspectivă, pe care o cunoaştem de mai bine de 2500 de ani încoace, din iudaism şi din creştinism.

E clar că avem argumente pentru ambele perspective, deci, din acest punct de vedere, eu cred că există acestă întemeiere, pe care raţiunea ne-o dă, experienţa de viaţă ne-o dă - şi mai ales experienţele destinale ale vieţii ne obligă să le luăm în seamă - , că cine crede cu toată puterea, cu toată trăirea lui deplină, că există o Fiinţă Supremă şi că acea Fiinţă nu e numai creatoare a lumii, ci este o Fiinţă care întemeiază judecăţile morale şi oferă standardul de moralitate, cine poate locui foarte bine în această paradigmă eu consider că este un om fericit. În acelaşi timp, însă, această perspectivă cere foarte multă voinţă, cere foarte multă dăruire, cere foarte multă răbdare, cere o luptă a ta cu tine, o luptă a ta cu lumea. Nu este o viaţă uşoară pentru cel care crede cu foarte multă tărie că Dumnezeu există. Uneori, din când în când, are îndoieli, se luptă cu îndoielile lui. Dacă el crede că Dumnezeu există şi că este întemeiată moral acea Fiinţă, atunci e clar că el poate să fie de multe ori fericit, să fie bucuros că există, că este alături de ceilalţi. E o perspectivă extraordinară!

În acelaşi timp, însă, din nou, spuneam că există această... obligatorie, într-un fel, judecată. Ajunge să se îndoiască şi cel mai credincios dintre credincioşi, iar povestea sapienţială, înţeleaptă, vechi-testamentară a lui Iov dă o expresie extraordinară, paradigmatică, a faptului că Iov crede cu toată puterea fiinţei lui şi până la capăt... şi că poţi să adopţi această perspectivă, şi că e minunat că anumiţi oameni pot să adopte această perspectivă... viaţa lui Iov, perspectiva lui Iov, este una extrem de grea, extrem de dificilă şi arată că există o posibilă uniune dintre religiozitate şi moralitate, între credinţa iudaică - şi cea creştină, prin extensie - şi moralitatea individuală, privată şi publică, a oricăruia dintre noi. În acelaşi timp, există şi cealaltă perspectivă, în care ajungem la religie prin morală: ceea ce vă spuneam înainte. Eu îi admir tot mai mult, pe măsură ce... îmbătrânesc, pe cei care pot să aparţină paradigmei lui Iov. Am o admiraţie necondiţionată pentru cine poate să se plaseze pe sine în acel orizont. E un orizont uluitor!