Reportaj
Moştenitorii tradiţiilor şi obiceiurilor bucovinene

Moştenitorii tradiţiilor şi obiceiurilor bucovinene

Raluca Brodner, 29 Decembrie 2009

În Bucovina, de cum a prins omătul a se aşterne peste munţi, au şi început a umbla săniile trase de cai cu zurgălăi la urechi şi copiii a cânta. Ca în fiecare an de sărbătorile de iarnă, de 15 ani încoace, membrii Grupului „Gura Izvorului“, din comuna suceveană Vatra Moldoviţei, vestesc Naşterea Mântuitorului şi apropierea Anului Nou. Colindă, ură şi joacă ca în vremurile de demult peste tot în ţară, uneori şi la invitaţia românilor din străinătate. Coordonaţi de învăţătoarea Ilaria Puşcă, fiecare membru al grupului, format din copii şi adulţi, poartă chipul strămoşilor din care îşi trage rădăcinile, mai cu seamă atunci când îmbracă portul popular şi se fălesc cu el la joc.

Zilele Crăciunului au fost „tăt numaâ un clopaţăl şi un glas di copchil“, cum ar spune bucovineanul - o încântare a ochiului şi-o bucurie a sufletului. Aşa le şade bine sărbătorilor, să fie binevestite de oameni veseli şi frumoşi. Iar când oamenii - mici şi mari - îşi aduc aminte de tradiţii şi de obiceiuri, de înaintaşi şi de portul popular, totul capătă o aură de sfinţenie. Se spune că, aici, în nordul ţării, spiritualitatea locurilor este cu totul aparte, cu atât mai mult cu cât bătrânii susţin că Dumnezeu coboară printre oameni, fiindu-i mai uşor să calce din cer pe munţi şi-apoi să atingă pământul.

Datorie de dascăl

Fie că se avântă câte doi sau în grup pe ritmurile de la „Ţărănească“, „Ciobănaşul“, „Coşnencuţa“, „Cumătriţa“, „Coasa“, „Trandafirul“, „Polobocul“, „Ilenuţă“, fiecare dansator al Ansamblului „Gura Izvorului“ este unic. Fiecare este personaj al unei poveşti inspirate de visul unui singur om, coordonatoarea ansamblului, care „îndrăzneşte“ să promoveze autenticul şi tradiţia într-o lume tot mai denaturată, profund marcată de falsuri. Dragostea pentru costumul popular a moştenit-o de la părinţii săi. Încă de mic copil a îmbrăcat costumul tradiţional la toate sărbătorile importante de peste an.

Mai departe, aşa cum se întâmplă toate în viaţă, cu un scop şi la timpul potrivit, a devenit membră a Ansamblului „Flori din Bucovina“ al Şcolii Normale „Mihai Eminescu“, din Suceava. Şi aşa a început totul. „Am furat, am învăţat, am aprofundat cele mai simple lecţii de coregrafie de la maestrul Aurelian Ciornei. Mi-a fost dat să aflu lucruri pe care orice învăţător ar fi bine să le ştie: aşezarea în scenă, poziţia de doi a dansatorilor, despre poziţia de joc în grup, despre prezenţa scenică, despre cum se face o reverenţă, despre ieşirile şi intrările din scenă. În funcţie de ce am învăţat acolo, am venit la clasă şi am aplicat, mai întâi, cu cei mici. Şi nu a fost uşor. Dar este de datoria noastră, a dascălilor, să-i învăţăm.“

Bătrânii satului şi lăzile vechi de zestre - izvoare vii de inspiraţie

Prima generaţie a tinerei învăţătoare Ilaria Puşcă, repartizată la Şcoala cu clasele I-VIII, din Ciumârna (un sat component al comunei sus-amintite), era formată din copii cu vârste de 6, 7 ani. Era în 1995 şi ca orice început a fost unul anevoios. Unii copii erau reticenţi, din teama de a nu părea demodaţi, iar părinţii destul de neinstruiţi, dat fiind costumele nepotrivite, multe dintre ele improvizate, cu care veneau la şcoală. Dornică să-şi instruiască copiii în spiritul tradiţiei, învăţătoarea a perseverat în căutarea pieselor de port popular şi a îndemnat părinţii şi copiii să caute în lăzile vechi de zestre. Paralel, Ilaria Puşcă a stat de vorbă cu bătrânii de la care a cules versuri autentice, paşi de joc, obiecte vestimentare - surse de inspiraţie pentru activitatea folclorică de mai târziu, care avea să atragă tot mai mulţi adepţi.

„Nu toţi copiii au resurse intelectuale sau financiare, dar cu echipa de dansuri văd foarte multe locuri, cunosc oameni deosebiţi şi se formează într-un mediu frumos, învaţă să se comporte în societate, învaţă ce înseamnă spiritul de grup, se ajută reciproc, ştiu să se bucure împreună. Mulţi dintre elevii pe care i-am învăţat primii paşi de dans popular sunt acum la casele lor, au familii. Mă încearcă o bucurie nespusă când mă duc la o nuntă sau la o petrecere şi mă întâlnesc cu foşti membri ai echipei, şi-i văd că ştiu juca. E mare lucru că tinerii din zona noastră ştiu să se distreze altfel, că ştiu să păstreaze jocul şi portul moştenit din moşi strămoşi şi că transmit mai departe ceea ce au învăţat copiilor, nepoţilor. Nu ştiu câţi bărbaţi au purtat o dată, de 50 de ani încoace, ogheli cum poartă dansatorii mei, aceşti băieţi care, poate, după repetiţii merg la discotecă, dar nu le este ruşine să îmbrace portul tradiţional. Doar oamenii cu suflet pot înţelege aceste valori“, argumentează coordonatoarea Grupului „Gura Izvorului“.

„Îmi place momentul reverenţei, când sudoarea curge pe frunte“

Chiar dacă palmaresul premiilor este unul consistent, învăţătoarei Puşcă nu-i place să vorbească despre distincţiile primite în cei 15 ani de muncă. Mai mult, nici nu se consideră iniţiatoarea grupului, ci o membră a ansamblului, în rând cu ceilalţi membri, cu toţii buni prieteni. Pe lângă grupul de copii, de mai bine de un an, dăscăliţa a înfiinţat un al doilea grup, format din adulţi, mulţi dintre ei părinţii copiilor pe care îi învaţă la şcoală.

„E adevărat că cei mici transmit întotdeauna bucurie, frumuseţe, inocenţă, candoare, dar niciodată nu vei putea realiza cu un grup de copii, din punct de vedere tehnic, ceea ce poţi realiza cu adulţii. Întotdeauna mi-am dorit să aud cum sună o cizmă bărbătească la podea. Eu acum mă simt împlinită când văd bărbaţii cum ies în faţă la câte un joc şi strigă: «Aşe giuca şi tata meu, când era şi el flacău». Este extraordinar. Îmi place să fac parte din acest grup de oameni şi-mi mai place momentul reverenţei, când sudoarea curge pe frunte şi ei sunt mulţumiţi. Noi nu suntem profesionişti, suntem amatori, şi ceea ce facem, facem de drag“, mai spune Ilaria Puşcă.

„Azvârliţi, azvârliţi, copchii şî pisti noi şî pisti tăt în casî...“

Pentru că se apropie Anul Nou, membrii Ansamblului „Gura Izvorului“ au început deja repetiţiile. Exersează paşii pentru jocurile populare cu care vor încânta audienţa şi chiar dacă numai câţiva, bărbaţii de regulă, vor spune urătura, toţi trebuie să ştie versurile pe de rost.

Este lege ca în ziua de Sfântul Vasile să meargă cu aratul, adică cu plugul tras de doi boi frumoşi, la Mănăstirea Moldoviţa, aflată chiar în mijlocul comunităţii. Aici sunt primiţi cu bucurie atât de gazde, cât şi de turiştii care rămân impresionaţi de frumuseţea acestor vechi obiceiuri, care încă nu s-au stins.

Despre urătura din Bucovina, care nu diferă cu mult de cea întâlnită şi în alte zone din ţară, se poate spune că are ca laitmotiv aratul, bogăţia şi roada bună de peste an. Urăturile sunt presărate cu fel de fel de ziceri comice, cuprinse în cuvinte arhaice, simple, care să transmită realitatea vieţii şi gândurile bune ale urătorilor.

Obiceiul semănatului este, în continuare, păstrat de copii. Se spune că în ziua de Sfântul Vasile trebuie să intre pentru prima dată, în casă, un bărbat sau un băiat, pentru că se consideră că femeia, prin păcatul primordial pe care Eva l-a săvârşit, este prihănită.

Oamenii îndeamnă copiii să arunce cu grâu sau boabe de orez în toată casa: „Azvârliţi, azvârliţi, copchii şî pisti noi şî pisti tăt în casî, nu cătaţi cî faceţi mizerie“, iar copiii răspund: „Să ningî, sî ploauî, să chicuri rouă, frumos sî-ncolţeascî, bogat sî rodeascî. Hie grâu, hie sacarî, sî rasarî pânî-n sarî, sî fiţi tari ca chiatra şî iuţi ca sageata. Sî hiţi tari ca hierul şi iuţi ca oţăluâ. La anuâ şî la mulţi ani“.

Cel puţin jumătate de secol, pentru un costum autentic bucovinean

Tot de la doamna învăţătoare am aflat că un costum autentic bucovinean trebuie să aibă cel puţin 50 de ani vechime. Cămaşa trebuie cusută pe pânză de casă, iar culorile să fie vopsite cu fibră vegetală.

„Cămaşa era cartea de vizită a fiecărei fete de măritat“

La portul popular femeiesc, colţunii de lână în ţacuri (model în „v“ la bata ciorapului), se încalţă cu opinici, care se leagă de picior cu nojiţe. Catrinţa este specifică zonei, adică în mai multe scaune (dreptunghiuri aliniate pe toată lungimea catrinţei), urmează bârneţul, iar cămaşa poate să fie largă, răscroită sau cu brizărău. Se spune că atunci când soacrele primeau de la nurori cămeşoiul de nuntă, niciodată nu era răscroit la gură, semn că soacra trebuie să aibă gura mică. Aceasta din urmă tăia pânzătura înainte de a o îmbrăca. Aşadar, cămaşa tipic femeiască este de două tipuri: cămeşoiul, purtat de femeile în vârstă, şi cămaşa cu altiţă şi cu brizărău (şnur care strânge o lucrătură dantelată, creaţă), purtată de femeie tânără. „Cămaşa era cartea de vizită a fiecărei fete de măritat sau a oricărei gospodine. Ea se cosea pe ascuns, iar când venea o vecină se băga sub pernă, ca să nu se inspire din modelul gata aplicat pe pânză. În special de sărbătorile pascale, toate piesele de port popular trebuiau să fie gata. De multe ori nu puteau fi terminate pentru toţi membrii familiei, dar cei care ieşeau în sat trebuiau să prezinte un port popular deosebit. Fiecare cămaşa era unică, aşa cum putem vorbi despre un cod numeric personal al unui individ. Nu existau două cămăşi la fel. Aici putem vorbi despre inteligenţa geometrică a femeilor care nu aveau şcoală, dar care se încadrau pe acea bucată de pânză într-un mod extraordinar. Ieşeau adevărate opere de artă, prin îmbinarea motivelor geometrice cu cele vegetale, zoomorfe, fitomorfe şi multe altele inventate“, este de părere Ilaria Puşcă.

Fetiţele nu purtau batic, erau împletite în patru cozi. Când fetele împlineau vârsta potrivită de ieşit la joc, se pieptănau de sus în două cozi sau într-o singură coadă, dată într-o parte, şi îşi puneau flori în păr. După ce se măritau, îşi puneau batic şi se legau pe dinapoi, tinerele neveste se leagau sub barbă, iar cele bătrâne pe sub barbă, la spate. Având în vedere interferenţa multiculturală - nemţi, ucrainieni, huţuli -, putem vorbi şi de o interferenţă şi o multitudine a culorilor: maro, verde, crem, combinate cu negrul şi cu albul frumos al pânzei de casă.

„Cămaşa tipic ilirică, moştenită de la daci“

Costumul popular la bărbaţi este format din opinci, culţuni de lână, câteodată obiala din pănură (stofă) albă, iţari (iarna purtau berneveci sau cioareci).

„Cămaşa tipic ilirică; în special la bărbaţi se poate observa viţa înaintaşilor daci, de la care moştenim şi costumul, atât de bine reliefat pe monumentul de la Adamclisi sau Columna Traiană. Cămaşa este lungă până deasupra genunchiului, purtătorul este încins cu brâu, curea sau chimir, cea autentică este cureaua ştanţată, ulterior a apărut chimirul cu mărgele. Uneori, se mai purta brâul. Cureaua avea rol de a încinge mijlocul la muncile grele, având în vedere că noi trăim într-o zonă în care se exploatează mult lemnul“, adaugă învăţătoarea.

Bundiţa tradiţională specifică zonei Vatra Moldoviţei avea blăniţă din miel negru. La sugestia jidovilor, care erau buni comercianţi, oamenii au aplicat blăniţa de jder sau de dihor, care este mai frumoasă şi mai făloasă.

Până şi purtatul căciulii avea socoteala lui

Vara, bărbaţii purtau pălărie, „ornată“ cu una sau mai multe pene, de regulă, de cocoş de munte, ataşate cu „broşă“, încrustată cu motive vănătoreşti. Iarna, capul era acoperit de căciula din miel caracul, o raritate, caraculul fiind purtat numai de gospodarii de frunte, oameni înstăriţi. „Chiar şi felul în care era purtată căciula este o poveste întreagă. Tinerii o purtau diferit faţă de cum o purtau cei în vârstă. Căciulile nu aveau bordură, moda aceasta a intervenit mai târziu. Numai un exemplu - gospodarii de frunte o purtau plesnită, adică pe toată lungimea ei, dar îndesată pe cap şi cu vârful puţin îndoit“, conchide coordonatoarea Grupului „Gura Izvorului“.

Ca îmbrăcăminte de iarnă, se purta sumanul, o piesă de port popular confecţionată dintr-o ţesătură foarte groasă. Astăzi nu mai confecţionează nimeni sumane în această zonă. Acestea erau, de obicei, de două sau trei culori. Negrul era cel de bun, i se spunea suman cernit, nu toată lumea şi-l permitea. Urma cel maro, iar sumanul de lucru era gri, din lână laie. Ulterior, a apărut şi cojocul, alb, cusut cu pui, purtat mai ales la Câmpulung, Fundu Moldovei, Sadova.

De asemenea, atât bărbaţii, cât şi femeile purtau traiste. Cele mici erau purtate în sărbători, iar cele mari, tip desagă, una în faţă şi cealaltă în spate, în toate zilele. Erau confecţionate dintr-o ţesătură în pătrăţele, asemănătoare cu cea a lăvicerelor sau lăicerelor pe care le oamenii le puneau pe pat.

Pluguşor

„Aho, aho copchii şî fraţi

Staţi puţîn şî nu mânaţi

Lăngî boi v-alăturaţi

Pi lângî mini va daţi

Şi mai mari şi mai marunţi

Ca soarili dupa munţî

Şi feti şi voi, feciori, ca florili între flori,

Să pornim un pluguşor cu roţili numai dor

Şi brazdarul maghiran

Sanatati, la mulţi ani!

Urăm ca badea Traian, acum 2000 de ani.

Şi ne-am pornit într-o marţi

Cu un plug cu 12 giuncanaşî

Tăţi floreni şi rotilaţi

Într-o noapte tăţi fataţi.

Şi 12 ghiţeli di sama draguţii meli

Şi ne-am pornit într-o gioi

Cu un plug cu 12 boi

Boi bourei, în frunti ţântăţei şi-n coadî

Codălbei ci coastă mii di lei.

Ş-aurăi şi clopaţăi

Înc-o roată măi flacăi şi uraţi din zurgălăi

Sî s-audî-n munţi şî văi

Şi buna sara, dragă gazdî

Am venit să-ţi trag o brazdî

Scoală şi-aprindi lumina

C-am venit să-ţi ar gradina.

Ieşi afarî şi ti uitî boii dacî m-ascultî

Şi ti dă pi lângî mini

Şî vezi boii di mărg bini

Şî ti dă pi lîngî noi cu un braţ di trifoi la boi.

Staţi plugari, nu tragiţi brazda, pânâ nu-ţi întreba şî gazda

Cî di harnici ci sîntem într-o noapte tăt arăm

Câtri zâuă dizgiugăm

Cî şi noi suntem trudiţi

Şi bouţii-s osteniţi.

Dumneavoastră să-i hrăniţi

Cu otavî din dumnbravî.

Să hie fânul cu flori

Adunat în sarbatori

Di doaî feti surori.

Aurei şi clopaţăi

Mai daţi din harapnic, măi

Şi mai daţi din zurgalăi

Să se-audî în tăt satu,

Că ne-am pornit cu uratul.

Şi când eram mai mâţâtăl,

Tata mă lua cu el.

Eu dădeam boii la apă,

Tata bătea peni în grapî.

Eu puneam boii la plug

Tata batea peni în giug.

C-aşe era pe-atunci,

Cu peni şi cu butuci

Şî cu giuguri di nuieli,

C-aşe îi placi mândrii meli.

Hie domnu cât di mari

Di la plug ari mâncari.

Lumea cât îi di dişteaptî

Di la plug mâncare-aşteaptî.

Şi iar verdi floare latî,

ci staţi cu gura cacatî?

Mai sunaţi din clopaţăi

Şi daţi din harapnic, măi,

Şi-nc-o roatî, foaiâ latî,

Mânaţi, măi flăcăi, o dată.

Di urat aş mai ura,

Dar ni-i cî s-a însera,

Şî noi nu suntem de-aici colea,

Noi suntem de la Mitoc, undi-ngheaţî apa în tioc.

Di urat am urat bini,

D-ai târzâu ş-îndatî-i mâini.

Şî-i frig, sî lasî ger

Şî ies stelili pi cer.

Şî di urat am mai ura,

Dar mi-i capra a fata

Ş-a fata la dumneavoastrî

Ş-a împli casa a coraslî.

Şî coralsa la ci-i bunî?

La uns fetili la gurî

Şi feciorii la frezurî.

Şî di urat am mai ura

Dar îi târzâu şi-datî-i noapti

Şî pampuştili nu-s coapti.

Hopuri, hopuri, hopurati

La mulţi ani cu sanatati.

Hopuri, hopuri, hopureli

La mulţi ani cu floriceli.

Opriţi plugul măi, flăcăi!“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!