Nea Minică

Ștefan Mitroi, 11 August 2017

Este o mână de om. A fost, mai bine zis. Era îndeajuns de puțin ca să crezi că mai mult de atât nu se mai poate împuțina. Dar s-a putut.

Pe măsură ce-a îmbătrânit, mâna de om care era nea Minică s-a tot micșorat, ajungând acum cam cât o mână de copil. O mână de copil în care încape o viață de om bătrân!
Mâna de om care era nea Minică, pe vremea când eram eu însumi o mână de om, dar datorită faptului că eram copil, avea niște mâini pe care nu le-am văzut niciodată stând degeaba.

Cum nea Minică era șef de atelaj, o mână strunea caii din hățuri, cealaltă le atingea spinarea cu biciul. Fiindcă nea Minică ținea morțiș să-l găsească răsăritul Soarelui pe câmp. Și-l găsea. Acolo, mâinile mâinii de om, care era nea Minică, treceau de la hățuri și bici la coarnele plugului, sau la coasă, sau la secere, sau la sapă, în funcție de treaba ce era de făcut.

Nu exista zi în care mâinile lui nea Minică să nu aibă de făcut ceva. Iarna, când câmpul își trăgea sufletul sub munți uriași de zăpadă, mânile lui nea Minică croiau căciuli și cojoace.

S-a întâmplat odată să-l prindă somnul și cei din casă să-l descopere dormind într-o căciulă!

Mâinile îi rămăseseră însă treze, căci nu duseseră încă la bun sfârșit ceea ce aveau de meșterit.

Cred că mâinile lui nea Minică nu dormeau niciodată. Spre deosebire de mâna de om care era nea Minică. Nu dormea nici ea prea mult. Să fi știut ce urma să pățească mai târziu, când avea să se transforme, prin împuținare, în biată mână de copil, din mână de om în toată firea, n-ar mai fi dormit nea Minică deloc.

Așa se face că, azi, mâinile mâinii de om care era nea Minică picotesc toată ziua, iar ochii, pe care îi mai lua din când în când somnul, stau treji de dimineața până seara. Pe scaunul de la poartă, unde i-am găsit zilele trecute, la un loc cu toată viața lui nea Minică strânsă în pumnul bătrâneții, nu mai mare decât pumnul unui copil.

În primele clipe am simțit nevoia să ridic pumnul și să lovesc pe cineva. Dar pe cine?

Pe urmă mi-am dat seama că sunt un mare norocos. Ochii lui nea Minică, de aceeași vârstă cu ochii stinși ai părinților mei, erau vii.

Mâna de om s-a făcut mică de tot, cât o mânuță de copil! Ochii însă i-au rămas neschimbați.

Stau treji pe scaunul de la poartă și se uită la lumea ce trece pe drum. Lume puțină, pe potriva puținătății lui nea Minică!

Așa că am lăsat rușinat pumnul în jos și mi-am ridicat, la fel de rușinat, ochii către cer, spunând: Doamne, ai milă de nea Minică! Ține-i cât mai multă vreme ochii vii!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!