Nevoia de discernământ

Ziua naşterii lui Eminescu a trecut aproape neobservată, pierdută printre ştirile „de ultimă oră” din politică şi lumea mondenă şi nu oricum, ci cu elemente de scandal ca să poată fi accesibile percepţiilor solicitate dincolo de limita critică. Nu trăim decât, cum spunea cineva, din „breaking news-uri” , din firimiturile ce cad de la festinul evenimentelor care-şi golesc conţinutul înainte de a se consuma. Sunt atât de multe evenimente încât nedumerit te întrebi ce este, până la urmă, despre ce este vorba. În marele bâlci informaţional este greu, dacă nu imposibil, să găseşti un sens pe care mintea traumatizată a omului contemporan nici nu-l mai caută. Treptat, dispare hotarul dintre informaţie şi cunoaştere, dintre succes şi valoare şi aşa ajungem, vorba poetului, „făcând mare pe-un pitic”. Pe urmele Eclesiastului, poetul nostru naţional scria cu îndreptăţire: „Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă-s toate” de rămâne a „socoate” „ce e rău şi ce e bine”, cuvinte întemeietoare prin care vedem ce lipseşte omului ca să se recunoască pe sine drept „sapiens”. Orizontalitatea disipării, vecină cu derizoriul, rătăceşte şi-l ţine pe „bietul om” sub vremuri înceţoşate, îl înrobeşte, îl face să uite de înaltul din care, cândva, a căzut. A uitat de „cerul înstelat de deasupra şi legea morală din el” și, în loc să caute veşnicia, are un timp care este al său. Părintele Dumitru Stăniloae definea timpul ca răgazul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul dat de om. Chemarea aminteşte de cădere când Părintele Ceresc l-a luminat cu întrebarea: „Adame, unde eşti?” „Aici”, a răspuns întâiul om, având în minte apropierea Edenului pierdut. În acest „aici”, timpul toarce şi ţese vieţi, asemănându-se una cu cealaltă într-un amestec indistinct între nou şi vechi care înnourează frumuseţea ei pe care Blaga, aflând-o, ne-a împărtăşit-o: „Viaţa mea! O clipă de-ar fi fost să fie/ Am întrerupt cu ea /o veşnicie/ Şi-am ispăşit cu suferinţi/ o mie”.

Constatăm uimiţi că timpul trece mai repede, că nu avem răgazul să-i percepem pulsul, că până şi viitorul s-a prăbuşit în marele derizoriu, sugestiv descris de Llosa. S-au făcut mulţime de ipoteze şi scenarii şi ele parcă anume pentru a abate atenţia de la ceea ce este cu adevărat important. Da, e adevărat, la o primă constatare, „toate-s vechi şi nouă-s toate”, dar fiecare dintre noi este unic şi asta dimensionează adevărata valoare a omului. O face, cum spune Eminescu, după aprecierea binelui şi răului, dar şi aici subiectivitatea omului introduce sumedenie de sensuri într-o ceartă ce aminteşte de aceea din Evul Mediu. Dacă ne oprim o clipă, vom constata, ca George Orwell, că nu timpul trece mai repede, ci noi trecem pe lângă el mai repede până într-atât, încât nu mai sesizăm diferenţa dintre bine şi rău. Desconsiderăm cuvintele încărcate de tâlcuri ale „Micului Prinţ”, care spune candid: „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ţi pară atât de preţioasă”, încât să poţi spune: „Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede”. Asta pentru că „ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”, că „limpede nu vezi decât cu inima”. Într-un veac amnezic, auzim parcă pe Hristos întrebând: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?” La vremea lui, David constata că: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” şi a aflat răspunsul cel dătător de pace.

Ne amintim că atunci când cineva din mulţime l-a numit pe Hristos „Bunule Învăţător”, El a răspuns: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu”. Adică, până într-atât de bun încât pe Fiul Său l-a dat spre moarte ca omul să fie eliberat de ea şi părtaş al vieţii veşnice. Mai presus de timp, viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Este atât de bun, încât caută oaia cea pierdută, iar când o găseşte nu o dojeneşte, nici nu o bate, ci o pune iubitor pe umeri şi cheamă prietenii şi vecinii zicându-le: „Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută”. Binele apare ca manifestare sublimă a iubirii care „nu cade niciodată” şi deschide timpul spre veşnicie dăruit omului spre a-l în-fia. E o logică divină în virtutea căreia Hristos îndeamnă: „Fiţi desă­vâr­șiți cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Ioan 5, 48). Cuvintele în sine sunt înăl­ţătoare, dar s-ar pierde degrabă în mulţimea celorlalte dacă ele nu ar avea „trupul faptei”. Şi nu oricum sau oricare, ci așa cum spunea Sfântul Grigorie de Nazianz: „Binele nu este bine dacă nu-i făcut bine”. Ne vine în ajutor discernământul, mai rar decât pietrele preţioase, dar care singur ne eliberează de destinul absurd al lui Sisif, teoretizat în veacul trecut de ­Albert Camus.

Aici am ajuns tot gonind după „nou”, până mai ieri un fel de emblemă a tot ceea ce se impunea ca valoare, ocultată în „preţ”. Cu ochii noştri ne-am convins că nu tot ce este „nou” sau „scump” este într-adevăr preţios, cum nu tot ce este de succes reprezintă valoare. Derizoriul aneantizează valoarea şi inhibă discernământul învăluit într-un exerciţiu critic steril, neselectiv pentru tot ce împiedică ceea ce se numeşte „dezvoltarea personală”. Ne-am depărtat nebănuit de mult de cunoscutul adagio kantian că „omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. De vezi doar un mijloc între altele, te poticneşti în tine însuţi şi rătăceşti într-un spaţiu al ambiguităţii dezarmante. În nesfârşita-i bunătate, Dumnezeu nu obligă cu nimic, dar dăruieşte totul pentru a lucra asemănarea cu El întru desăvârşirea la care îndeamnă Fiul Său. Atunci, lepădarea de sinele cel „prund de păcate”, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos dau sens vieţii şi destinului umanităţii dacă e întâmpinat cu inima deschisă. Este ca „sabia” care ajută să vedem şi să despărţim binele de rău. Folositoare sunt şi rămân doar cele prin care „în timp ce omul cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor 4, 16).