Nikolai Vasilievici Gogol: „Fiţi suflete înviate, nu suflete moarte!“

Adrian Agachi, 26 Noiembrie 2008

În localitatea Sorocinţii Mari din Rusia s-a născut pe 1 aprilie 1809 Nikolai Vasilievici, primul copil al lui Vasile Ianovski-Gogol şi al Mariei Ivanovna. La un an distanţă se naşte fratele său, Ivan. Au fost prieteni nedespărţiţi, până la moartea celui din urmă. Moartea fratelui său a reprezentat o lovitură profundă primită de tânărul Nikolai. Şcoala şi jocurile i se păreau inutile. Totul era golit de sens. Nici reprezentaţiile date de actorii săraci, la câţiva kilometri distanţă, nici povestirile tatălui său despre viaţa nobilă a neamului lor nu îl puteau desprinde din melancolie. La şcoală era liniştit, dar notele rămâneau slabe.

Gogol a fost un elev mediocru, care nu a ieşit prin nimic în evidenţă. Singurele momente în care s-a remarcat au fost cele ale creaţiilor literare. Publica uneori câte o povestire sau o scurtă piesă de teatru în revista şcolii. Erau scurtele lui clipe de glorie, momente rare în care copilul cu ochi trişti învăţa să zâmbească. Spunea peste mulţi ani: „Există un râs care aparţine celor mai profunde emoţii şi care nu se confundă cu tremurul sarcastic al unui petrecăreţ notoriu.“ Gogol a cunoscut acest fel de râs.

Întâlnirea cu Puşkin

După experienţa mai mult pasageră a publicării în revista şcolii, Gogol încearcă mai mult. În anul 1828, la doar 19 ani, reuşeşte să publice un poem romantic: „Hans Kuchelgarten“. Această creaţie timpurie nu găseşte ecou nicăieri. Singurele recenzii sunt total defavorabile, chiar ironice. Dezamăgit, Gogol distruge o parte din exemplarele tipărite, un obicei nefast care îl va însoţi mereu. În următorii trei ani, i se publică doar câteva scrieri, mai mult fragmente ale proiectelor proprii. La începutul anului 1831, Gogol face cunoştinţă cu Puşkin. Este momentul formării unei prietenii care va dura şase ani, până la moartea lui Puşkin, survenită în 1837. Nikolai este încântat de cultura şi forţa creatoare a lui Puşkin. Acesta din urmă nu ezită să-l încurajeze pe tânărul său prieten să încerce a scrie în continuare. Roadele se văd destul de repede. În toamna aceluiaşi an, Gogol publică prima parte a scrierii care îl propulsează printre marile speranţe literare ruse, „Serile în cătunul de lângă Dikanka“.

Pribeagul

După succesul repurtat, Gogol îşi doreşte cu ardoare să predea. Timp de un an, 1834-1835, predă istorie la universitatea din Sankt Petersburg. Perioada aceasta este una dintre cele mai puţin roditoare din viaţa sa. Percepe această alegere ca un eşec şi se retrage pentru totdeauna din învăţământul universitar. De aici va începe o lungă perioadă de peregrinări. Pleacă la Roma unde petrece nu mai puţin de zece ani. Sănătatea sa precară nu îi permite să lucreze prea mult. Vizitează Viena pentru un tratament medical. Intră la Paris în cercul literar al lui Lacordaire. Pretutindeni este uimit de modalitatea de viaţă şi obiceiurile locale. În ciuda sfaturilor medicale, scrie în continuare cu o tenacitate de invidiat. Este preocupat de soarta creştinismului şi mărturiseşte necesitatea existenţei unui apostolat laic. „S-a pierdut fratele în lume. Mergeţi dar în lume şi exersaţi-vă mai înainte de toate în iubirea fratelui.“ Persoana sa fragilă, melancolică îi dă un aer uşor profetic. Scrie capodopera sa „Suflete moarte“, care va stârni multă vâlvă la Moscova. Gogol a încercat aici, înainte de toate, să arate ce înseamnă să fii mort înainte de a muri. Toate personajele romanului său sunt putrede interior. Sunt oameni în care mai rezidă doar viaţa biologică, cea spirituală fiind apusă de mult. Nobilii ruşi au interpretat romanul drept o ironie usturătoare la adresa lor. Gogol nu a încercat, însă, predicarea renunţării la iobăgie. Tot ce a dorit a fost ca oamenii să poată înţelege cât de necesar este să trăieşti interior. „Eroii din prima parte a «Sufletelor moarte» sunt sufletele nule, şi totul este centrat pe platitudinea acestora.“ Aceasta a fost explicaţia oferită de Gogol.

„Am poftă să mă rog pentru mântuirea pământului întreg“

Nikolai Gogol nu a fost niciodată căsătorit. Nu se cunoaşte vreun amănunt legat de existenţa unei relaţii în viaţa lui. A fost deseori criticat că personajele feminine din opera sa sunt şterse, lipsite de personalitate. Este un lucru parţial adevărat. Singurul moment în care Gogol a dat senzaţia că iubeşte o femeie a fost în 1850. În vârstă de 41 de ani, a cerut-o în căsătorie pe contesa Anna Vielgorskaia. A fost refuzat. Au existat multe comentarii pe tema aceasta. Explicaţiile nu au fost întotdeauna cele mai plauzibile. Ceea ce trebuie subliniat este că Nikolai a fost mereu un bărbat extrem de sensibil, apropiat mai mult de cercurile monahale. Dovada cea mai puternică este că a avut în ultimii ani din viaţă un duhovnic vieţuitor în Mănăstirea Optina. În al doilea rând a fost mereu preocupat de munca sa literară, care îi cerea mult timp. Nu se poate spune despre Gogol că nu ar fi iubit nimic şi pe nimeni. A ţinut mult la prietenii săi. A iubit mult lumea. Pe patul de moarte a rostit multe cuvinte cutremurătoare, printre care şi următoarele: „Spune-mi pentru ce, în loc de a mă ruga pentru iertarea tuturor păcatelor mele, am poftă să mă rog pentru mântuirea pământului întreg?“

Anii învolburaţi ai sfârşitului

Începând cu 1846 şi până în 1852, anul morţii sale, Gogol a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă. Ajunsese, fără a şti, să sufere de o depresie profundă. În vremea aceea, tratamentul psihiatric era rudimentar, iar duhovnicul său nu a ştiut să îl înţeleagă. A crezut că Gogol suferă din cauza păcatelor săvârşite, de care nu doreşte să se lepede. Doctorul Avdeev spune: „Duhovnicul nu a înţeles că nu are nicidecum de a face cu o pocăinţă obişnuită, cu întristarea pentru păcate a omului sănătos, care în dialectica comună a pocăinţei se încheie prin bucuria iertării şi prin întoarcerea în casa Tatălui. Gogol suferea de o depresie vitală, care ţinea de procesele biologice naturale nu de întristarea cea după Dumnezeu, ce naşte pocăinţă fără părere de rău spre mântuire, ci de întristarea lumească, ce provoacă moarte. Ca atare, în loc de încurajare şi de chemare la cercetarea de sine, în loc să îi explice bolnavului că a căzut într-o boală ce are provenienţă naturală, că această boală trebuie acceptată şi dusă cu răbdare, duhovnicul l-a sfătuit să lase totul şi să meargă la mănăstire, iar în timpul ultimei crize l-a îngrozit ameninţându-l cu pedeapsa de după moarte, încât acesta l-a întrerupt zicând: Destul! Lăsaţi! Nu mai pot să ascult! E prea cumplit!, afirmă psihiatrul ortodox rus, Dmitri Avdeev.

Aici nu putem vorbi despre vina duhovnicului sau a medicilor. Boala lui Gogol nu era cunoscută în perioada respectivă. Părintele Matei, duhovnicul său, era bine intenţionat, dar nu avea măsura discernerii. A confundat boala psihică cu păcatul şi a tratat-o ca atare. Cu 2 săptămâni înaintea sfârşitului său, Gogol a început un post istovitor. Mânca foarte rar şi foarte puţin şi nu dormea aproape deloc. Slugile sale au chemat speriate medicul în momentul în care a petrecut fără hrană şi fără somn 48 de ore, stând în genunchi în faţa icoanelor. Epuizarea fizică şi psihică şi-a pus amprenta asupra sa. Cu 9 zile înainte de a muri a ars manuscrisul volumului II din „Suflete moarte“. Trăia sub impresia că scrierile sale i-au fost inspirate de demoni. Ajunsese într-o încordare nervoasă incredibilă. Totul se încheie pe 21 februarie 1852. La doar 41 de ani, Gogol moare, lăsând în urmă o operă magistrală, încheiată prematur. Un participant la înmormântarea lui relata că un trecător a întrebat a cui este înmormântarea. Un student a răspuns: „A lui Gogol! Iar noi toţi îi suntem rude de sânge şi cu noi este toată Rusia!“

Plictiseala - origine a morţii sufleteşti

Una dintre temele abordate de Gogol în opera sa este cea a plictiselii. O nuvelă scrisă în anii de tinereţe se termină astfel: „Domnilor, ce plictiseală să trăieşti pe acest pământ“. Nikolai a cunoscut foarte bine ce înseamnă plictiseala. Să ne aducem aminte de boala pe care a avut-o. Aceasta se manifesta prin perioade de exuberanţă stearpă şi căderi bruşte în apatie şi dezgust. Nu încape nicio îndoială că a scris despre un lucru pe care îl trăia. Paul Evdokimov spunea, comentând scrierile lui Gogol: „Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire. Din căscatul mare cât lumea va ieşi diavolul aducând sare pentru existenţă: «pasiunile ideologice» care vor zămisli o antropologie universală“. Sunt persoane care se află pe lume nu ca nişte obiecte, ca să zicem aşa, ci ca nişte picăţele sau mici pete străine pe un obiect. Stau mereu în aceeaşi poziţie, încât eşti gata-gata să le iei drept mobilier şi să crezi că, de când s-au născut, din gura lor n-a ieşit un singur cuvânt, spunea Gogol. El ştia că plictiseala paralizează orice încercare de inspiraţie, orice efort de părăsire a ei. De aceea, neputând să se vindece a criticat-o cât mai des posibil. A admis că nu se poate desprinde de ea, dar nu a acceptat-o drept firească niciodată. „Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu seamănă cu alta şi toate, atât cele josnice, cât şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească.“

Misterul ultimelor cuvinte

Momentul morţii lui Gogol a fost privit din unghiuri diametral opuse. Mulţi au declarat că a murit nebun sau din cauza inaniţiei. Ceea ce nu se ia în considerare sunt cuvintele rostite de el în ultimele zile. Testamentul său spiritual este o mărturie de netăgăduit a integrităţii mentale de dinaintea decesului. „Fiţi suflete înviate şi nu suflete moarte! Nu există altă poartă decât cea indicată de către Iisus Hristos.“ Exact înainte de moarte a rostit cuvintele: „Scara, repede, aduceţi-mi o scară!“ Sunt cuvintele pe care le-a rostit şi Sfântul Tihon de Zadonsk înainte de a muri. Să fie doar o simplă coincidenţă, o consecinţă a „delirului mistic“, aşa cum este numit în cărţile de specialitate? Sau mărturia că într-adevăr sufletul său alerga spre veşnicie?

Este o taină la care doar Hristos ne poate răspunde. Orice am crede, însă, Gogol ne avertizează: „Sufletul are tainele lui. Oricât s-ar rătăci de drumul cel drept, oricât s-ar înrăi un criminal care nu mai are drum de întoarcere, oricât ar persista în viaţa sa stricată, dacă îl dojeneşti pentru firea lui, pentru însuşirile lui bune pe care le-a întinat, atunci totul se clatină în el, şi este zguduit.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!