„Nu există expediţie în care să nu ai măcar o dată gândul de abandon“

Otilia Bălinişteanu, 05 Decembrie 2007

Ştefan Matache este cunoscut în lumea alpiniştilor români ca un pasionat cuceritor de vârfuri, chiar dacă nu are decât 27 de ani. De meserie este stomatolog. Are un cabinet în centrul Bucureştiului, unde-şi face meseria cu rigurozitate. În timpul liber se dedică trup şi suflet călătoriilor pe munte. Ultima expediţie, în vara aceasta, pe vârful McKinley (6.194 m), în Alaska, a fost una dintre cele mai pline de neprevăzut. A văzut şi a simţit pe propria piele ce-nseamnă gheaţă nesfârşită şi frig extrem. Şi a înţeles, în final, că Alaska este un capăt de lume ce merită văzut „măcar o dată în viaţă“.

Pentru început, cine este Ştefan Matache?

Dac-ar fi să încep cu liceul, am absolvit „Spiru Haret“, în Bucureşti, în 1998, apoi am urmat Facultatea de Stomatologie, finalizată în 2004, iar în prezent sunt medic stomatolog generalist. Asta este meseria de bază. În timpul liber am mai multe hobby-uri, dintre care, cel mai important pentru mine este muntele. Şi-aicea sunt mai multe ramuri: căţăratul pe stâncă, alpinismul. Acum vreau să învăţ să schiez, pentru că este fascinant să ajungi în vârful muntelui şi de-acolo să te dai pe schiuri pe o pârtie practic virgină.

Eşti stomatolog de meserie şi alpinist în timpul liber. De unde combinaţia aceasta, oarecum bizară?

A fost o coincidenţă să le îmbin pe-amândouă, dar n-au nici o legătură una cu alta. Pasiunea pentru alpinism a început în timpul liceului şi apoi a crescut treptat. Am descoperit-o mergând la munte, la început în grupuri mai mari, în şir indian, pe potecă. Prin 1999 am mers în Bucegi, în februarie, şi-am înţeles ce-nseamnă iarna la munte. Băsescu avea foarte mare dreptate, când spunea că „iarna nu-i ca vara“. E un peisaj extraordinar, zăpada imensă pe vale, în unele părţi depăşind trei metri înălţime. Ăsta a fost momentul în care mi-am dat seama cât de frumos poate să fie iarna, când total e pur, alb şi cerul albastru deasupra. Îţi dă senzaţia de libertate; simţi că zbori.

După aceea am început să descopăr frumuseţea muntelui mergând cu cât mai puţini oameni, practic încercând să gust singur peisajele. Încet-încet am încercat să-mi depăşesc limitele, să urc pe alte cărări decât cele clasice, să merg pe trasee alpine şi tot aşa până am descoperit stânca. În afara efortului fizic, stânca îţi conferă şi o stare psihică deosebită, mai ales atunci când vezi că un traseu atât de sălbatic îţi reuşeşte. Şi sunt foarte mulţi medici care au această pasiune. Un exemplu ar fi Horia Colibăşeanu, un medic care practică alpinismul de altitudine şi care a urcat pe K2 acum câţiva ani, o performanţă deosebită.

Pasiune costisitoare

Ai un palmares bogat în expediţii pe vârfuri dificil de cucerit. Ultima a fost vara aceasta, în Alaska, pe vârful McKinley. Cât timp au durat pregătirile?

Pregătirea fizică a fost constantă. Am mers constant la munte, am făcut în iarnă vreo cinci-şase ieşiri la noi în ţară şi în rest

ne-am ocupat mai mult de pregătirea materială, asta a fost partea cea mai grea. Pentru că în afară de taxele pe care trebuie să le plătim acolo pentru a urca muntele (200 de dolari de persoană), a costat biletul de avion (1.400 de euro dus-întors), echipamentul, care a fost unul special, date fiind condiţiile extreme de pe acest vârf (o mie şi ceva de euro). La finalul expediţiei am mai umblat vreo două săptămâni prin Alaska, aşa că, în total, am ajuns la vreo 3.500 de euro, bani pe care i-am scos toţi din buzunar, pentru că

n-am avut nici o sponsorizare.

E o pasiune costisitoare!

Într-adevăr, este costisitoare, dar sperăm ca pe viitor să obţinem sponsorizări, pentru că, dac-aş vrea să plec în Himalaya, nici o şansă să fie pe cheltuiala mea. Pentru că acolo un „opt miar“ porneşte clar de la măcar 5.000 de euro. Bani pe care mi-aş dori mai mult să-i investesc în stomatologie, spre exemplu. Până la urmă, meseria e cea mai importantă. Dacă aş obţine o sponsorizare, aş pleca oricând. Dacă nu, o să mă rezum la lucrurile mai puţin costisitoare din alpinism. Sunt destule.

Pe McKinley, pregătirea psihică este esenţială

Se spune despre McKinley că este unul dintre cele mai dificile vârfuri. Cât de greu a fost de cucerit?

N-aş vrea să stric visul fiecărui alpinist în privinţa McKinley, dar traseul pe care l-am făcut, din punct de vedere tehnic, nu ridică nici un fel de dificultate. Cu alte cuvinte, dacă eşti cât de cât pregătit fizic şi ai avut tangenţă cu alte vârfuri înalte, poţi să-l urci. Singurul lucru de care trebuie să ţii cont acolo este pregătirea psihică. Trebuie să te-aştepţi la vreme proastă foarte mult timp, trebuie să stai în cort foarte mult timp s-aştepţi vremea bună, şi cât am stat acolo mulţi au renunţat din cauza asta. Pentru că vremea nu se mai îndrepta, n-au mai suportat psihic să stea şi au abandonat.

Tu n-ai avut gânduri de abandon?

Ba da. Cred că nu există expediţie în care să nu te-apuce măcar o dată gândul de abandon. Tocmai de asta şi zic că trebuie să fii destul de bine pregătit psihic, ca să poţi să înduri orice fel de dificultate şi să nu abandonezi la prima piedică care-ţi iese în cale, şi nici la a doua, şi nici la a treia…

Pe tine ce te motivează să mergi mai departe, în asemenea situaţii?

De exemplu, în Alaska a fost gândul că am bătut atâta drum pân-acolo şi nu pot să renunţ. Asta-i o şansă pe care-o ai o dată în viaţă. Bine, nu am împins gândul acesta până la a-mi expune viaţa, dar, fiindcă ştiam că rezist, am mers mai departe.

Crevasele, primejdia cea mai mare

Care sunt cele mai mari pericole pe McKinley?

Dificultatea cea mai mare o constituie crevasele, care se deschid în timp ce mergi pe gheţar. Am auzit multe cazuri de persoane care au picat în crevase în timp ce noi eram acolo. Dar pe munte, majoritatea merg legaţi, aşa că, dacă a picat unul, ceilalţi au reuşit să-l scoată. Am văzut un astfel de caz chiar în faţa mea. A căzut ghidul unui grup. Deci, crevasele sunt un pericol real. Unele sunt ascunse sub zăpadă, nu le vezi. Pur şi simplu crapă zăpada sub picioare şi intri acolo. Apoi, dacă eşti obosit, pericole sunt la tot

pasul. Trebuie să te concentrezi, pentru că orice mişcare greşită poate să coste. E bine să-ţi cunoşti condiţia fizică şi să renunţi atunci când simţi că nu mai poţi.

De asemenea, vremea e extrem de dificilă. Se schimbă brusc, trecând de la soare la vânturi şi furtuni foarte puternice şi, dacă te prind pe nepregătite, lucrurile pot deveni grave.

Ştiu că temperaturile pot ajunge chiar la -40 de grade. Cum suportă organismul aceste temperaturi, mai ales în condiţii de efort prelungit?

Noi am fost vara. Sunt nebuni care se duc şi iarna, când sunt temperaturi şi mai scăzute, de -60 de grade şi vânturi de peste 140 km/h. Eu cred că astea-s echivalente cu dorinţa de a vedea dacă poţi să mori sau nu pe-acolo (râde - n.r.). Dar noi nu am prins -40 de grade pe munte. Astea sunt extremele la care se poate ajunge. Noi am prins o minimă de -25, până la -30 de grade noaptea, la termometrul lăsat afară din cort. Ziua, cât am mers, am prins -20 de grade.

Nu pot să spun că este plăcut, mai ales dacă îţi bate şi un vânt de 20-30 de km/h, când simţi că parcă te afli într-un congelator. Singurele probleme pe care le-am avut din pricina frigului au fost în ziua de vârf. Noi am plecat dimineaţa, pe o temperatură de -20 de grade Celsius şi, cu tot cu bocancii cumpăraţi pentru temperaturi extreme, mi-au îngheţat degetele de la picioare. O altă problemă am avut-o la mâini. Aveam camera de luat vederi şi prietenul meu m-a rugat să o scot să filmez ceva. Am scos mâna din mănuşă, am filmat un cadru, totul s-a petrecut într-un minut, dar mi-a îngheţat mâna într-un asemenea hal, încât am crezut că mi-a dat cineva cu un ciocan peste ea. Am avut nişte dureri infernale şi mi-am promis că n-o să mai repet greşeala de a scoate mâna din mănuşă.

Opt zile în aşteptarea vremii bune

Cum a fost traseul?

Pleci de la 2.200 de metri, de la tabăra de bază. 99,99% dintre alpinişti ajung acolo cu un avion, care aterizează pe gheţar. Nimeni n-o ia pe jos, pentru că este destul de periculos să traversezi porţiunea joasă a gheţarului, care are şi mai multe crevase, sunt căderi de pietre. Noi, în prima zi am mers până la cea dintâi tabără, la 2.400 de metri, a doua zi am plecat mai departe, am depăşit a doua tabără şi am urcat până la 3.800 m. Apoi am ajuns la 4.300 m, unde am stat vreo opt zile, din cauza vremii proaste. A venit în sfârşit o fereastră de vreme bună, am urcat la 5.000 de metri, unde am mai stat o zi, pentru că se stricase vremea, şi a doua zi am reuşit să urcăm pe vârf. Am prins o vreme superbă, fără vânt, ceea ce rar prinzi pe munte. Iar acolo, vânturile sunt extrem de puternice. Noi am prins vânturi între 20 şi 120 de km/h.

Ce-aţi făcut în cele opt zile de popas?

Am citit, am jucat cărţi, ne-am întâlnit cu un român plecat în Canada, ne-am plimbat să ne mai dezmorţim, am gătit.

Ce se mănâncă pe munte?

Tot ce poţi lua uscat, gen supe la plic, seminţe, fructe uscate, lapte praf, cereale. Plus dulciuri, o grămadă.

Pe 12 iunie au cucerit cel mai înalt vârf din America de Nord

Când aţi ajuns pe vârf şi cât aţi zăbovit acolo?

Pe 12 iunie am ajuns pe vârf şi am stat cam mult. Vreo trei ore în total. Cei cu experienţă cred că se minunează că am stat atât, însă a fost destul de cald, peste 0 grade şi am rezistat. Nu neapărat pentru că aşa aş fi vrut eu, dar trebuia să-mi aştept şi prietenii cu care-am fost în expediţie. Plus că a trebuit să stăm la coadă ca să facem o poză pe vârf. Acolo e un „du-te - vino“. Unii coboară, alţii urcă. Am stat în tabăra principală, la 4.300 de metri, de unde se atacă vârful, după cum am spus, opt zile. În cele opt zile, nimeni nu mai urcase pe vârf şi s-au tot adunat. Erau cam 250 de oameni care aşteptau o fereastră de vreme bună, ca să urce. Şi cred că în ziua respectivă, 12 iunie, au urcat 150. Era un şir indian, practic. Lucru care pe mine mă deranjează. Nu-mi place să stau la coadă şi de aceea am şi luat-o înainte şi am depăşit mai multe echipe. Singura dezamăgire de pe vârf a fost că mă aflam într-o zonă foarte senină, foarte frumoasă, însă în jurul nostru, oriunde te uitai, era plafon de nori.

Zile nesfârşite, pe timp de vară, în Alaska

E adevărat că în timpul verii, în Munţii Alaska, nu e întuneric niciodată?

Da, aşa e. Nu e niciodată permanent întuneric. Se află sub Cercul Polar şi soarele apune în jurul orei 12.00 noaptea, iar răsăritul e pe la 8.00 dimineaţa. În toiul nopţii, pe la 2.00, era un crepuscul, aşa cum e la noi în timpul verii pe la 8-9 seara. Aveam lumină nonstop şi era destul de interesant, pentru că pur şi simplu pierdeai noţiunea timpului. Nu-ţi mai dădeai seama ce oră e, când trebuie să te culci. Pur şi simplu mergeai, când oboseai, te opreai, dormeai.

Alpiniştii cu experienţă spun că cele mai tensionate momente şi cele mai multe accidente se-ntâmplă la întoarcere. Cum ai resimţit coborârea?

Coborârea a fost, într-adevăr, foarte grea. Pe munte, mai tot traseul, am tras o sanie după mine, cu tot echipamentul. Noi n-am plecat instruiţi. A fost prima oară când am urcat cu sania. La urcare a fost ok. La coborâre, mergând numai la vale, tot timpul ne dădea şocuri, sania o lua înainte. Până am descoperit noi o modalitate să ne legăm săniile, să nu mai vină peste picioarele celui din faţă, a fost groaznic. Coborârea cu săniile mi-a scos peri albi. Am fost extrem de nervoşi. Plus că la coborâre erau mult mai multe crevase ca la urcuş; se deschiseseră foarte multe. Am intrat într-o grămadă de crevase care nu se vedeau şi apoi mă târam cu coatele să ies de-acolo.

Am înţeles că există chiar şi un cimitir al alpiniştilor care au încercat să urce vârful, în zonă. L-aţi vizitat?

Da. Înainte să urcăm. Este tipic american, fără monumente funerare, într-o pajişte. Nu toţi alpiniştii care au murit pe munte sunt înmormântaţi acolo, doar o parte dintre ei, cred că vreo 20 de persoane.

Cu barca, la gheţarul Columbia

În finalul expediţiei aţi ajuns şi la gheţarul Columbia. Care a fost senzaţia?

Am plătit 200 de dolari să ajungem acolo. Am plecat cu o ambarcaţiune cu motor, am mers vreo două ore, după care, din mare, direct, am lăsat caiacele şi practic am vâslit printre aisbergurile rupte din gheţar. Am fost în timpul refluxului, când aisbergurile ajung la fundul apei. Dacă rămâi în timpul fluxului, când acestea se ridică, rişti să fii strivit între ele. E o experienţă de neuitat, să te plimbi printre nişte blocuri imense de gheaţă, de o frumuseţe rar întâlnită, de un albastru-turcoaz. E ceva extraordinar. Sunt sculptate de apă fiecare în alt fel. Parcă-i un palat de gheaţă, cu multe cămăruţe, prin care te plimbi.

Ce înseamnă Alaska pentru un european?

Este o parte unică a Pământului. Nu vezi în altă parte peisajele pe care le vezi acolo. Pe mine m-a marcat. E un loc în care aş putea să zic că m-aş stabili, dar, din păcate, frumuseţea constă numai în timpul verii, pentru că iarna mai tot timpul e beznă, traficul e aproape blocat, din cauza zăpezii. Din punctul meu de vedere e un loc care merită vizitat măcar o dată în viaţă.

Următoarea expediţie, în Pamir

Ai escaladat o serie întreagă de vârfuri grele. A existat un moment care să te fi marcat definitiv?

Pozitiv, fiecare vârf m-a marcat. Ce mi-a rămas în suflet e vârful Matterhorn, la graniţa dintre Elveţia şi Austria. Un vârf spectaculos. Iar marcat negativ am fost în foarte multe momente. Am avut destul de multe accidente pe munte, din nefericire, şi am trecut peste ele, că n-ai ce să faci. Dar nimic nu m-a determinat să renunţ la pasiunea asta, oricât de dificile au fost unele momente.

Ce ţi-ai propus pentru următorul traseu?

Următorul traseu va fi în Asia Centrală, pe vârful Pamir, la peste 7.000 de metri, vara viitoare, în 2008. E un vârf pe care l-am ales să fie nu foarte dificil din punct de vedere tehnic. Deci, să ţină foarte mult de pregătirea psihică. Un vârf cu vreme mai stabilă, dar ca dificultate în plus ar fi altitudinea. Şi după Pamir, vom mai vedea (zâmbeşte).

Palmaresul unui alpinist amator de 27 de ani

La 27 de ani, stomatologul Ştefan Matache se poate lăuda cu un palmares bogat în materie de expediţii alpine. În România a atins toate vârfurile, fără să le mai ţină minte şirul şi numărul. În 2001, în Austria, în regiunea Tirol, a urcat mai multe vârfuri de 3.000 de metri, a continuat în 2002 cu vârful Ararat, în Turcia, la 5.100 m, a urmat apoi Caucazul (5.600 m), în 2003, Mont Blanc şi Matterhorn, în Alpi, în 2006.

Ultima expediţie în Munţii Alaska, în această vară, pe McKinley (6.194 m), a reuşit să o ducă la capăt alături de doi buni prieteni, alpinişti renumiţi şi ei, Cristian Boboc şi Teodora Vid, împreună cu care a escaladat şi vârfurile din Alpi, cu un an înainte.

McKinley este cel mai înalt vârf de pe continentul nord-american şi este situat în Parcul Naţional Denali, din Alaska. McKinley este considerat de alpinişti deosebit de periculos, deoarece, fiind situat într-o zonă subpolară, clima este deosebit de rece. Iarna se înregistrează temperaturi extrem de scăzute, ce variază între -35 şi -60 de grade Celsius.

La întoarcerea de pe vârf, cei trei alpinişti au ajuns şi la gheţarul Columbia, cel mai rapid din lume. Columbia măsoară 51 de kilometri lungime, doi kilometri lăţime şi 550 de metri grosime, din care 70 se află sub sub nivelul mării.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!