Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica „Nu suntem insule. Fiecare persoană este o bucăţică de continent“

„Nu suntem insule. Fiecare persoană este o bucăţică de continent“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Data: 02 Martie 2013

Privit în mentalitatea modernistă ca o insulă izolată şi autosuficientă, omul în sine se ascunde privirilor scrutătoare ale cercetătorului. Pendulând între individ şi persoană, între o cunoaştere reducţionistă şi una integratoare, cel aflat în căutarea adevărului despre om nu poate ajunge decât la concluzia creştină că omul este un nucleu relaţional cu semenii şi cu Divinitatea.

Într-una din meditaţiile sale din iarna anului 1623, cu ocazia unei boli grave, scriitorul en­­glez John Donne afirma: „Ni­meni nu este o insulă de sine stă­tătoare; fiecare om este o parte a Continentului“ (textul îl va publica un an mai târziu sub titlul „Cuvinte de de­vo­ţi­u­ne în circumstanţe vitrege“). Boa­la provocase în el un fel de re­­voluţie copernicană: se desco­pe­ră pe sine ca locuitor al unei bu­căţele a Continentului, afectat de tot ceea ce se petrece a­co­lo; treisprezece ani mai devre­me, într-o scrisoare adresată lui Sir Henry Goodyear, el nega că ar fi preocupat prea mult de ce­ea ce li se întâmplă celorlalţi. Do­vada bolii îl va determina să se recunoască partener al tutu­ror fiinţelor umane, bucăţică (par­­celă, parte) a Con­tinen­tu­lui (pentru un englez, Con­ti­nen­tul desemnează Europa con­tinentală, ei având o con­şti­in­ţă insulară foarte puternică), „par­celă de continent“ - tradu­ce­­re, sigur, mai puţin literală, în­să fidelă spiritului expresiei şi mai apropiată de cum în­ţe­le­gem noi umanitatea universa­lă. Etimologic, continent în­seam­­nă „ceea ce ţine împre­u­nă“. A spune că fiecare persoa­nă este o „bucăţică de continent“ înseamnă a zice că miste­rul persoanei nu poate fi atins sau apropiat decât cu condiţia de a nu reduce persoana la di­men­­siunea sa individuală. A­ceas­tă lămurire conduce la lua­rea unei poziţii critice faţă de in­­dividualismul şi psihologia iz­­vorâte din modernitate.

Individ-persoană. Definiţii

Pentru a înţelege misterul per­soanei, este important să pre­cizăm, mai întâi, prin ce se dis­tinge termenul persoană de a­cela de individ. Când folosim în­tr-un enunţ cei doi termeni, pu­tem constata că persoana im­plică în special o luare în con­siderare mai globală a capa­ci­tăţii relaţionale implicată de e­nunţ, în vreme ce individul pre­supune o privire mai distan­tă, mai puţin angajată din par­tea locutorului. Această nuanţă es­te foarte bine sesizată de că­tre Henri Piéron în „Voca­bu­la­rul său de psihologie“: „O fiinţă vie, în independenţa sa biolo­gi­că, es­te desemnată drept individ, fie că este vorba despre un om sau des­pre un animal. Con­si­derat în so­cietatea umană, in­dividul este o persoană“ (Vo­ca­­bulaire de la Psychologie, IV-č­me édition, P.U.F., Paris, 1968, p. 216). „A spu­ne despre o fi­inţă umană că es­te un «individ» înseamnă a su­blinia faptul că ea constituie o entitate a­vând propria sa coe­ren­ţă. Termenul «individ» se­si­z­ea­ză capacitatea fiinţei umane de a constitui o unitate care poa­te fi numărată. Termenul per­­soană depăşeşte acest spa­ţiu şi se referă la capacitatea de re­laţionare“ (Pierre Yves Brandt, L'Identité de Jésus et l'i­dentité de son disciple: le ré­cit de la Transfiguration comme clef de lecture de l'evan­gile de Marc, Université de Ge­nčve: Faculté Autonome de Théologie Protes­tan­te, 2001, pp. 46-47).

Persoana umană după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu

În teologie, fiinţa umană es­te considerată ca fiind creată du­pă chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu (Fac. 1, 26). Dacă fi­in­ţa umană este o persoană, a­tunci ea este după chipul şi a­se­­mănarea lui Dumnezeu, şi, mai exact, într-o perspectivă tri­­nitară, după chipul şi as­e­mă­narea celor trei Persoane di­vi­­ne. Astfel, pentru a putea spu­­­ne câte ceva despre miste­rul şi dimensiunile persoanei u­mane, ar trebui să se poată spu­­­ne câte ceva despre miste­rul şi di­mensiunile Persoa­nelor divi­ne. Dar cine ar putea risca să vrea să pătrundă şi să sondeze mis­terul lui Dumnezeu?

Sfântul Ioan Gură de Aur era conştient de acest lucru a­tunci când rostea Omiliile sale cu privire la incomprehensibili­ta­­tea lui Dumnezeu: Fiinţa di­vi­­nă este inaccesibilă cu­noaş­te­rii omului. Sfântul dezvoltă mai multe argumente pentru a a­răta că taina lui Dumnezeu de­păşeşte la infinit ceea ce poa­te cuprinde şi sesiza capacita­tea de înţelegere a omului. Dar nici taina lumii nevăzute nu es­te accesibilă fiinţei umane; la fel stau lucrurile şi cu fiinţa în­ge­rilor şi cu sufletul nostru în­suşi (psyché), considerat şi el ca a­parţinând lumii nevăzute.

­În prelungirea acestor re­flec­­ţii, ar trebui să spunem, mai în­tâi, că despre Persoanele di­vine nu putem cunoaşte absolut ni­mic prin propriile noastre e­for­turi; ceea ce nu înseamnă că Dum­nezeu ne rămâne în mod de­finitiv şi absolut necu­nos­cut. Căci, din momentul în ca­re, din proprie voinţă, El a­le­ge să ni Se re­veleze, putem a­vea acces la tot ceea ce El ne fa­ce capabili să cu­noaştem. Ast­fel, când citim Sfin­tele Scrip­turi, aflăm despre pur­ta­rea de gri­jă pe care o are Dum­nezeu fa­ţă de creaţia Sa. Apoi despre fap­tul că Dumnezeu Şi-a re­velat chipul Său în Iisus Hris­tos; des­coperim astfel că Dum­nezeu es­te un Dumnezeu al rela­ţiei. În­­tregul efort teologic al pri­me­lor sinoade ecumenice nu va fa­ce decât să aprofundeze ceea ce s-a dat cunoaşterii prin ve­ni­rea lui Iisus Hristos: relaţia de iu­­bi­­re care Îi uneşte pe Tatăl, pe Fi­ul şi pe Sfântul Duh.

Dacă reluăm acum a­fir­ma­ţia de bază că fiinţa umană es­te creată după chipul şi ase­mă­na­rea lui Dumnezeu, am putea ex­trage din aceasta u­r­mă­toa­re­le două concluzii: mai întâi, că nu puteam cunoaşte nimic despre misterul şi dimensiunile per­soanei umane dacă nu ne-ar fi fost revelat; apoi, că ceea ce con­stituie valoarea personală a u­nui individ uman este capaci­ta­tea de a fi în relaţie cu alţi oameni şi, mai exact, în relaţie de iu­bire cu aceşti alţii.

Experienţa Sfântului Siluan Atonitul

Toţi oamenii îşi aparţin unii al­­tora, sunt bucăţele/parcele ale unui singur şi aceluiaşi continent. Delimitaţi, dar nu cu totul separaţi. Pentru a ajunge la con­ştiinţa că „nimeni nu es­te o in­sulă“, John Donne a trebuit să vadă dincolo de apa­ren­ţe. Re­levantă este însă ex­pe­rienţa Sfântului Siluan Ato­ni­tul, care s-a dedicat ru­gă­­ciunii pentru lu­mea întrea­gă; el a dobândit a­ceastă ex­pe­ri­enţă nu în urma u­nei boli, ci printr-o mare criză e­xisten­ţi­a­lă, la ca­pătul căreia a a­juns să spu­­nă: „Omul care Îl poar­tă în si­ne pe Sfântul Duh, chiar da­că nu în întregime, su­fe­ră zi şi noapte pentru toţi oa­me­­nii; i­-ni­­ma sa este plină de mi­lă şi compasiune pentru fie­ca­re cre­a­tură a lui Dumnezeu şi mai ales pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori i Se îm­potrivesc şi care, din a­ceas­tă pricină, vor merge în fo­­cul chinurilor. El se roagă pen­tru ei zi şi noapte, mai mult de­cât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să-L cu­noască pe Domnul“.

Tot prin această experienţă, Sfân­tul Siluan ajunge să se po­că­­iască pentru toate fiinţele u­ma­­ne: se ştie membru al ace­le­iaşi umanităţi împreună cu toţi oa­­menii, menit împreună cu a­ceş­­tia să împlinească grea­ua sar­­cină de a lăsa viaţa divină să pă­trundă lumea şi să reali­ze­ze în ea lucrarea Sa mântui­toa­­re.

Facem toţi parte din acest pă­mânt, din uscatul care a fost des­părţit de ape (potrivit cărţii Ge­nezei). Însă acest pământ es­te despărţit în mai multe con­­tinente care se pare că plu­tesc în derivă unul faţă de ce­le­lal­­te. Toţi suntem creaţi du­pă c­hi­pul lui Dumnezeu, însă nu a­legem toţi să devenim du­pă a­se­mănarea lui Dumnezeu. Fie­ca­re persoană este o bucă­ţi­că a con­tinentului chipului lui Dum­­nezeu, însă, în zilele noastre, nu fiecare persoană este bu­că­ţi­că a continentului chi­pului şi a­semănării lui Dumnezeu. Pen­tru noi, creşti­nii, important es­te să nu ne mai sfâşiem unii pe alţii.

(Traducere şi adaptare din lim­ba franceză: drd. Sil­viu-Anton Lupu, după: Pierre Yves Brandt, Toute personne est un par­celle de continent, în rev. Buisson Ardent. Cahiers Saint-Si­louane L'Athonite, No. 8, Mys­tčre et dimensions de la per­sonne, Édition Le Sel de la Terre, pp. 49-62)