Documentar
Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament

Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament

Marius Nedelcu, 12 Aprilie 2013

Dramatismul, sobrietatea, smerenia şi aşteptarea Postului Mare sunt asemuite din multe puncte de vedere cu vremea Vechiului Testament, când drepţii poporului evreu erau credincioşi făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aşteptau mântuirea. Urmând acestei asemănări concretizate în lecturarea mai intensă a pericopelor vechi-testamentare la slujbele din timpul postului, vom încerca să înţelegem semnificaţia teologică a Numelui lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

Aşa cum reiese din paginile Vechiului Testament, Numele lui Dumnezeu are o semnificaţie teologică aparte, care nu s-a pierdut nici în Noul Testament şi nici în Biserică, numai dacă ne gândim la spiritualitatea isihastă care se bazează pe neîncetata pomenire a numelui lui Dumnezeu în scurta rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“. Numele lui Dumnezeu reprezintă puterea, autoritatea şi stăpânirea dumnezeiască asupra lumii. Numele lui Dumnezeu este descoperit de Dumnezeu poporului ales. Dumnezeu nu s-a numit cu numele şi epitetele alese de oameni, ci El şi-a descoperit Numele Său ca putere şi slavă a Sa. În câteva cazuri din Vechiul Testament vedem că Domnul Însuşi schimbă numele aleşilor săi, arătând că El este singurul legitim să numească pe om. Izvorul identităţii şi puterii numelui unei persoane izvorăşte din Numele Său Atotputernic. Pe Avram îl numeşte Avraam, iar pe Iacob îl numeşte Israel.

Numele lui Dumnezeu ca o persoană vie

La fel ca în cazul omului, sau mai bine am zice mai mult decât în cazul omului, Numele lui Dumnezeu nu este doar o simplă descriere sau un epitet de putere al Lui, ci este o descoperire teofanică a lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu este numit cu multe nume în Vechiul Testament, cele mai cunoscute fiind Elohim şi Iahwe, dar formula „Numele lui Dumnezeu“ pare să adune în sine toate celelalte nume. În unele locuri, doar sintagma „Numele lui Dumnezeu“ trimite la prezenţa lui Dumnezeu, iar prin invocarea lui omul activează la nivel personal relaţia lui cu Dumnezeu. Avraam cheamă într-un context cultic „Numele lui Dumnezeu“ la jertfelnicul dintre Betel şi Hai (Facere 13,4). Dumnezeu îi spune lui Moise că va trece dinaintea sa toată slava Sa şi va rosti „Numele lui Dumnezeu“ sau „Numele lui Iahve“ (Ieşire 33, 19). Lui Dumnezeu i se cuvine slavă, cinste, prosternare şi temere, iar Numele lui Dumnezeu este echivalent prezenţei lui Dumnezeu, de aceea orice ofensă adusă Numelui lui Dumnezeu este în definitiv un păcat la adresa lui Dumnezeu, care nu se iartă. Oamenii sunt avertizaţi să nu ia Numele lui Dumnezeu în derâdere: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui“ (Ieş. 20,7). Numele lui Dumnezeu nu trebuie să fie pângărit de oameni: „Spune lui Aaron şi fiilor lui să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească numele cel sfânt al Meu prin prinoasele pe care ei înşişi Mi le aduc. Eu sunt Domnul“ (Levitic 22, 2). În aceste exemple vedem că Numele lui Dumnezeu pare să fie aproape asociat unei persoane distincte de Dumnezeu, dar care îşi are obârşia la Dumnezeu. Numele exprimă prezenţa, lucrarea, puterea şi mărirea lui Dumnezeu, dar nu-L epuizează pe Dumnezeu Însuşi. În lumina teologiei Bisericii, Numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament simbolizează harul lui Dumnezeu sau energia personală dumnezeiască care izvorăşte din Dumnezeu, dar este distinctă de Fiinţa lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc transmite oamenilor puterea şi lucrarea personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi.

În paginile Vechiului Testament, asimilată numelui lui Dumnezeu este şi Slava lui Dumnezeu, care pare să fie o putere, o lucrare sau energie a lui Dumnezeu. După ce Moise isprăveşte ridicarea Cortului adunării, se spune că Slava lui Dumnezeu a umplut locaşul: „Atunci un nor a acoperit cortul adunării şi locaşul s-a umplut de slava Domnului, şi Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul şi slava Domnului umpluse locaşul“ (Ieş. 40, 34-35).

Preistoria Fiului lui Dumnezeu

Dacă în Vechiul Testament „Numele lui Dumnezeu“ sau „Slava lui Dumnezeu“ vorbesc despre măreţia, puterea şi stăpânirea lui Dumnezeu, în Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos, mărturiseşte despre lucrarea şi voia lui Dumnezeu, de aceea, în legătură cu Numele lui Dumnezeu, putem identifica şi o interpretare hristologică. Adică, Numele lui Dumnezeu se referă la Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Logosului dumnezeiesc, care la fel ca în vremurile Noului Testament, şi în vremurile din urmă l-a descoperit pe Dumnezeu în sânul poporului ales. O interpretare hristologică a Numelui lui Dumnezeu este susţinută şi de alte episoade elocvente ale Vechiului Testament. La stejarul lui Mamvri (Facere cap. 18), Avraam vede trei îngeri sau trei oameni, dar dintre ei unul se distinge în mod deosebit. Teologul grec Nikolaos Matsoukas, urmând unei interpretări mai vechi, spune că „Îngerul Marelui Sfat“ de la stejarul lui Mamvri care vorbeşte cu Avraam este Fiul lui Dumnezeu: „Patriarhul Avraam este cel care găzduieşte pe însăşi Sfânta Treime. Apare Mântuitorul Însuşi, se manifestă Dumnezeu Însuşi la cotitura semnificativă şi hotărâtoare a istoriei dumnezeieştii iconomii. Eusebiu al Cezereei îşi începe istoria cu izbânzile „Îngerului Marelui Sfat“. Acest Înger este Logosul Însuşi în starea Sa neîntrupată, care-l conduce pe Israel şi scrie istoria. Acest Logos a fost văzut de Avraam în timpul găzduirii celor trei bărbaţi la stejarul lui Mamvri. Teofaniile nu sunt altceva decât manifestări ale Sfintei Treimi prin intermediul Logosului întrupat“, a arătat teologul grec. Sfinţii Părinţi au vorbit de o preistorie a Fiului lui Dumnezeu înainte de întrupare, care poate fi citită de la creaţie şi în toată viaţa poporului ales până la întrupare.

Numele lui Dumnezeu devine Numele lui Iisus Hristos

În Noul Testament, Numele lui Dumnezeu devine Numele lui Iisus Hristos, şi aflăm că: mântuirea vine din Numele lui Hristos, „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12); credincioşii se adună în Numele Lui, „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18, 20); rugăciunea se face în Numele Fiului, „şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face“ (Ioan 14, 13-14); ucenicii lui Hristos vor fi urâţi din pricina Numelui lui Hristos, „şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu“ (Mat. 10, 22); în numele lui Hristos, toţi vor pleca genunchii, „ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2, 10). Numele lui Dumnezeu lucrător în Vechiul Testament era o formă prin care Fiul lui Dumnezeu se descoperea oamenilor. Numelui lui Dumnezeu şi Slava lui Dumnezeu par să fie realităţi capitale în spiritualitatea monahală şi chiar în spiritualitatea poporului dreptcredincios. Monahul îşi întemeiază toată viaţa lui pe chemarea Numelui lui Dumnezeu, credinciosul ştie că nu poate reuşi nimic bun fără să cheme în ajutor Numele lui Dumnezeu, iar despre toate lucrurile care se fac în biserică: icoane, veşminte, sfinte vase etc, noi mărturisim că sunt spre slava lui Dumnezeu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!