Biserică şi societate
O întrebare tot mai actuală: îngropăm morţii sau îi ardem?

O întrebare tot mai actuală: îngropăm morţii sau îi ardem?

Prof. Vasile Gordon, 20 Aprilie 2013

Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbeşte în sens pozitiv numai despre îngroparea morţilor, iar despre ardere, doar ca pedeapsă, pentru că tradiţia îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!“ (Facere 3, 9). Toţi drepţii Vechiului Testament au fost îngropaţi. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt îl constituie îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) reprezintă cel mai important temei din punct de vedere creştin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viaţa şi faptele, înseamnă şi a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El.

Nu cu multă vreme în urmă, a trecut la cele veşnice bine-cunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. În marea grabă de a-i evalua viaţa şi faptele, mass-media autohtonă s-a împărţit repede în două: pentru unii a fost o mare personalitate, pentru alţii, doar unul din „braţele“ de nădejde ale comunismului, prin care istoria ţării a fost proiectată pe ecrane potrivit indicaţiilor „preţioase“ ale dictaturii. Şi unii, şi alţii au uitat însă că nu trebuie să se substituie lui Dumnezeu, Judecătorul cel Drept, Care îl va „evalua“ pe fiecare la vremea de El ştiută.

Istoria unei incinerări

Cu surprindere şi durere am aflat cu toţii că, încă în viaţă fiind, Nicolaescu şi-a exprimat opţiunea să fie incinerat, dorinţă care i-a fost îndeplinită întocmai. Vrând să preîntâmpine acest act necreştinesc, Patriarhia Română a încercat să-şi ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui soţie şi alţi prieteni „devotaţi“ au refuzat categoric. Aşa că, în salve de mitralieră şi cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fost mistuit în flăcările cuptorului de la crematoriul „Cenuşa“, fără slujba îndătinată şi fără comuniunea liturgică prin care Biserica şi credincioşii ei să-şi poată exprima respectul şi preţuirea faţă de tot ce a lăsat bun în urma sa. Cu prilejul acestui eveniment, atât înainte, cât şi după sinistra ceremonie, mai toată suflarea românească a comentat copios, conturându-se pe alocuri şi opinia că opţiunea actorului pare a fi una justificată. Nu puţini au fost însă şi creştinii ataşaţi de Biserică şi tradiţiile ei, care s-au întrebat de ce învăţătura ortodoxă susţine înhumarea şi dacă, într-adevăr, sunt argumente suficiente în acest sens. Puterea exemplului asupra maselor, atunci când vine dinspre celebrităţi, este covârşitoare! Şi-au mai anunţat deja şi alţi conaţionali cu oarecare notorietate opţiunea pentru „Cenuşa“. Între ei, un simpatic actor de comedie, care a şi declarat public că vrea sicriu închis şi „nici un picior de popă!“. Un fost primar al Capitalei, de asemenea, pentru că, spune domnia sa, „pământul mi se pare prea rece!“ (l-am întreba, totuşi, în aceeaşi cheie a logicii: cuptorul de la „Cenuşa“ n-o fi prea fierbinte?). Voci şi opţiuni pentru crematoriu în rândurile compatrioţilor, unii creştini ortodocşi chiar, s-au mai auzit. Cei care n-au treabă cu picioarele „popilor“ ori cu „răceala pământului“ invocă alte justificări: la crematoriu e mai ieftin, e şi „popă“ acolo (deşi mulţi nu ştiu că, de fapt, e „răspopit“), e mai „curat“, nu trebuie să-mi mai bat capul cu locul la cimitir.
 
Prezentarea învăţăturii ortodoxe privind aceste subiecte, deosebit de vaste, este nevoită să se limiteze doar la câteva semnalări doctrinare, biblice şi canonice de bază, din cauza spaţiului publicistic restrâns, însoţite însă de trimiteri bibliografice reprezentative şi accesibile (care, la rândul lor, trimit la multe alte surse) pentru toţi cei care doresc să extindă cercetarea.

Cine optează pentru incinerare îşi neagă propriul botez

Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbeşte în sens pozitiv numai despre îngroparea morţilor, iar despre ardere, doar ca pedeapsă. Tradiţia îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!“ (Facere 3, 9). Toţi drepţii Vechiului Testament au fost îngropaţi. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) reprezintă cel mai important temei din punct de vedere creştin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viaţa şi faptele, înseamnă şi a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea şi învierea cu Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundării şi ridicării pruncului în/din apa cristelniţei, de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos şi învierea cu El. De aici, o primă observaţie: cel care optează pentru incinerare îşi neagă propriul botez. Altfel spus, îşi neagă identitatea de creştin.
 
Părinţii Bisericii şi toţi scriitorii creştini pledează numai pentru înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Bunăoară, apologetul creştin Minunciu Felix (sec. II) notează: „Noi ne folosim de un obicei vechi şi bun, acela al îngropării“ (D. Octavius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor creştin (sec. III), arderea trupului mort constituie chiar un act de cruzime: „Alta este raţiunea acestei pietăţi, pentru care nu ardem pe morţii noştri, nu ocrotitoare a rămăşiţelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adversară a cruzimii faţă de trupul omenesc“ (Despre suflet, LI). Sfântul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl aşezăm în mormânt şi îl dăm pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!“ (Pentru sfârşitul nostru…, PG, 155, 686D). Iar Sfântul Ioan Hrisostom, urmând Sfântului Apostol Pavel, leagă moartea şi învierea omului de simbolismul minunat al seminţei: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu suspină văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii: putrezirea. Aşa şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că Apostolul numeşte însămânţare îngroparea, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor…“ (Omilia la I Corinteni, PG, XLI, 3).

Sfintele moaşte le datorăm înhumării, nu incinerării

Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin din paleolitic: la babilonieni, perşi, egipteni etc. se practica înhumarea. Incinerarea apare semnalată abia în neolitic, la vechii indieni, de pildă, ai căror urmaşi o practică şi astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave. Spre exemplu, în cartea Levitic citim: „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă şi el, şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi“ (20, 14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma şi Gomora au fost nimicite cu foc, tot din pricina nelegiuirilor (Facere 19). Avem şi un caz aparent „controversat“, al regelui Saul: locuitorii Iabeşului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au îngropat, apoi, oasele, după cuviinţă (I Regi, cap. 31). Este o măsură de precauţie care la creştini nu a „prins“ totuşi: să ne amintim că, în vremea persecuţiilor, creştinii îşi îngropau morţii, riscând pedepse şi chiar profanări ale mormintelor. Înhumării datorăm şi păstrarea sfintelor moaşte, ale atâtor sfinţi, care constituie un tezaur de mare preţ al Bisericii noastre.
 
Incinerarea mai este cunoscută şi din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregătit de el însuşi, Hercule considerând că un erou nu poate fi îngropat ca orice muritor de rând. Puterea exemplului va funcţiona şi aici, pentru că gestul său va fi imitat şi în cazurile altor „eroi“. În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile 18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluţionare franceze. La începutul secolului al XX-lea, bolşevicii atei ruşi vor prelua ideea, prin incinerare voind să arate că odată cu moartea trupului, viaţa omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e, de fapt, raţiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinţei în viaţa veşnică şi înviere.

Poate fi dat spre ardere un „templu al Duhului Sfânt“?

Trebuie să precizăm că Părinţii Bisericii nu au fixat canoane şi pedepse pentru cei care vor să-şi incinereze morţii, respectând până azi libertatea de opţiune a fiecăruia. Dar Biserica s-a văzut nevoită să-şi retragă asistenţa religioasă şi să recomande combaterea acestei practici. La noi, bunăoară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile morţilor“. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârşi slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică necreştină (ultima, în 2012).
 
Din punct de vedere etic, aşa cum bine remarcă teologul grec G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deşi uscate, păstrează această identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenuşa nu! Într-un sens apropiat se exprimă şi părintele Stăniloae: pe faţa celui decedat rămân imprimate caracteristicile sufleteşti personale. Aşadar, slujba se oficiază numai persoanei ce nu şi-a declinat identitatea creştină ori nu i-a fost luată prin ardere. Să nu uităm, de asemenea, că trupul creştinului este templu al Duhului Sfânt şi după moarte, fapt dovedit în cazul sfinţilor, ale căror trupuri se preschimbă în sfinte moaşte. O întrebare de bun simţ se declanşează acum de la sine: poate fi dat spre ardere un „templu al Duhului Sfânt“? (I Co. 6, 19). Trebuie să amintim, totodată, de rolul şi rostul mormântului celui plecat, atât pentru familie, cât şi pentru comunitate. Mormântul, care găzduieşte trupul creştinului, devine un loc sacru, fiind străjuit de o cruce, la care se oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind o candelă şi lumânări, aduc şi îngrijesc flori etc.

Împlinirea unui testament

Solicitarea testamentară a incinerării se plasează, dureros şi tragic, în sfera apostaziei (lepădarea credinţei), dar şi a schismei (abatere de la rânduiala şi disciplina creştină). Fiind, totodată, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamănă izbitor cu eutanasia, adică moarte, înainte de moarte, pentru că cel care refuză rânduiala creştinească a înmormântării respinge, implicit, asistenţa religioasă pentru suflet, ignorându-se, conştient sau nu, importanţa acestor sfinte slujbe pentru mântuire. Este extrem de trist să constatăm, astfel, că cine optează pentru ardere se aseamănă inevitabil cu cel care solicită să fie eutanasiat (omorât). Până la urmă, incinerarea devine soră bună cu sinuciderea. În acelaşi sens, incinerarea se poate asemăna chiar cu crima, de care se fac vinovaţi cei care instrumentează incinerarea, fără ca cel căruia i se aplică să fi cerut expres acest lucru cât a fost în viaţă. Şi chiar atunci când cineva lasă testament să fie incinerat, membrii familiei nu trebuie să se simtă obligaţi a-l împlini. Împlinim un testament (sau puncte din el) numai dacă cele specificate sunt în acord cu învăţătura de credinţă. Dacă acolo ar scrie, de pildă, ca trupul mort să fie aruncat într-o râpă, la câini, l-am arunca? Nu, desigur. Un episod din vremea împăratului Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv în acest sens. Se spune că un bogătaş roman necreştin avea un moştenitor creştin. În testament, bogătaşul a notat, între altele, ca, atunci când va muri, trupul să-i fie aruncat în mare. Iar dacă moştenitorul nu va respecta testamentul, să fie dezmoştenit. Bogătaşul a trecut la cele veşnice, dar moştenitorul, cu frică de Dumnezeu, i-a îngropat trupul creştineşte. Tribunalul, analizând testamentul şi fapta urmaşului, nu l-a dezmoştenit însă, socotind că acţiunea lui a fost morală. În plus, nu i-a păsat de moştenire. Tocmai de aceea, odată cu achitarea, i-a oferit şi moştenirea...
 
Un creştin adevărat nu respectă selectiv învăţăturile Bisericii 
 
Ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat pentru înhumare pot avea audienţă doar la creştinii ataşaţi de valorile spiritualităţii ortodoxe, predispuşi să-şi întărească mereu convingerile în acest sens. Pentru „liber-cugetători“ şi pentru cei fără o identitate creştină bine definită, nici un argument de ordin moral-religios nu va fi mulţumitor. Există însă şi o categorie de buni şi respectuoşi creştini, dar mai puţin familiarizaţi cu normele credinţei, care pot cădea uşor pradă unor „argumente“ eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-le că orice creştin care vieţuieşte în calea dreptei-credinţe trebuie să respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli. Pe un om, dacă îl cheamă Ioan, de pildă, înseamnă că e Ioan 100%. Nu doar 75%, să zicem, iar restul de 25% l-ar chema altfel. De aceea şi creştinul ortodox se cade a fi 100% ortodox, nu în procente sub această cotă… Iar aplicarea bunelor învăţături şi rânduieli în cazul înhumării se înscrie în şirul dovezilor credinţei neştirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile, nu selectiv, ori după capricii şi opţiuni hazardate. Când spunem, cum ne învaţă Marele Pavel, „un Domn, o credinţă, un Botez“ (Efeseni 4, 5), prin cuvântul „credinţă“ mărturisim implicit dorinţa ca toate hotărârile şi faptele noastre să fie conforme cu învăţăturile de credinţă ortodoxe ale Scripturii, ale Sfinţilor Părinţi şi ale Bisericii lui Hristos, fiindcă prin Hristos trăim, ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28).
 
bibliografie
 
*** Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 2008
 
Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în BOR, Agenţia de ştiri Basilica, 3 ianuarie 2012.
 
Pr. prof. Vl. Prelipceanu, Incinerarea morţilor în teologia ortodoxă, în ST, 7-8/1962, pp. 221-241.
 
Pr. prof. D. Stăniloae, Incinerare, „Telegraful Român“, 3, 14 ianuarie 1940, p. 1.
 
Prof. G. Mantzaridis, Arderea morţilor. 
 
Olivier Clement, Trupul morţii şi al slavei, Bucureşti, 1996.
 
Jean-Claude Larchet, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, Bucureşti, 2012.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!