Memoria Bisericii
O istorie religioasă a aromânilor (XIV)

O istorie religioasă a aromânilor (XIV)

Adrian Nicolae Petcu, 05 Ianuarie 2016

Revolta grecilor din Macedonia (1903) şi campaniile întreprinse de antarţii greci împotriva aromânilor pentru alipirea unor provincii la statul grec au adus autorităţile române într-un conflict diplomatic atât cu Grecia, cât şi cu Turcia. Diplomaţia românească, cu sprijinul celei germane, austriece şi italiene, tot mai influente la Constantinopol, a determinat autorităţile turceşti să ofere garanţii pentru aromâni. Prin iradeaua imperială din 9/22 mai 1905 sultanul recunoştea milletul vlah, oferind aromânilor drepturi egale cu ceilalţi nemusulmani, prin folosirea limbii materne în instituţiile educative şi bisericeşti, posibilitatea de a înfiinţa altele, cât şi accederea la conducerea administrativă a localităţilor în care se aflau şi chiar de a le conduce prin muhtari (primari). A doua zi, ministrul otoman al justiţiei şi cultelor trimitea Patriarhului Ecumenic o scrisoare prin care îl înştiinţa de acordarea pentru aromânii din statul turc a dreptului de a folosi, fără nici un impediment, limba maternă în bisericile în care slujesc preoţii lor, sub cârmuirea canonică a Patriarhiei Ecumenice. Practic, noile norme otomane recunoşteau cele 76 de comunităţi civile de români constituite în cursul anului 1904 în graniţele statului turc. În ţară, guvernul a dispus baterea unor monede cu chipurile miniştrilor şi reprezentanţilor români de la Constantinopol, astfel politicienii conservatori exploatând momentul istoric ca pe o mare realizare a guvernării lor.

După emiterea iradelei imperiale, comunităţile româneşti nou-constituite au întocmit un regulament prin care s-au statuat atribuţiile administrative, educaţionale şi bisericeşti. În privinţa organizării bisericeşti, la art. 12, se stabilea: „Epitropia bisericească are sub supravegherea sa personalul clerical, îngrijeşte de bunăstarea bisericii, de înfrumuseţarea ei etc., de întrebuinţarea fondurilor ei, ţinând conturi regulate de veniturile şi cheltuielile ei; ea va lua măsurile necesare pentru ajutorarea săracilor din comunitatea română, mai ales cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, Paşti etc., înzestrând fete sărace şi ajutând pe elevii săraci etc.” La art. 13 se preciza că veniturile bisericii se constituiau din ajutoarele membrilor comunităţii şi din veniturile proprietăţilor. Aceeaşi epitropie deţinea un registru de evidenţă pentru naşteri, căsătorii şi decese (art. 14).

Decizia autorităţilor otomane nu a fost bine primită de membrii comunităţii greceşti şi Patriarhia Ecumenică din imperiu. Patriarhul Ecumenic a mers personal la Marele Vizir pentru a-i cere revocarea documentului şi revenirea la situaţia statuată în vremea sultanului Mahomed al II-lea. Totodată, potrivit rapoartelor consulului român de la Salonic, aflăm că grupuri de antarţi greci au întreprins campanii în vilaetul Salonic, „răspândind teroarea în comunele locuite de români. Pretutindeni, se spunea în raportul diplomatic, preoţii şi profesorii români sunt ameninţaţi cu moartea, dacă nu vor mai înceta de a întrebuinţa limba română, dacă nu vor închide şcolile şi bisericile şi dacă nu vor trece de partea grecilor. […] Chiar aici, în Salonic, grecii îndrăznesc să ameninţe pe români că vor fi exterminaţi cu desăvârşire, dacă cu ocazia recensământului vor declara că sunt români, iar nu greci”.

De asemenea, prin scrisori trimise lui Apostol Hagi-Gogu, şeful comunităţii româneşti din Veria, căpitanul grec Kostas Acritas îi cerea să-i oblige pe credincioşii români, care îşi neagă originea greacă, să nu-şi mai trimită copiii la „şcolile propagandistice româneşti; să închidă şcolile româneşti de la Veria, Doliani şi Călive, „căci nu există români”; să declare „în mod oficial şi pe faţă originea grecească şi să contribuie să fie cum aşa cum au fost: greci”; să ardă în faţa credincioşilor săi cărţile româneşti, atât pe cele  bisericeşti, cât şi pe cele şcolare, pentru ca astfel să-şi recunoască greşeala şi nedreptatea ce le-o făcuse credincioşilor, de toate acestea urmând a fi înştiinţat căpitanul antarţilor, în termen de cinci zile. (Va urma)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!