Reportaj
O mamă care ştie cui îi datorează fericirea

O mamă care ştie cui îi datorează fericirea

Daniel Tomescu, 27 Aprilie 2011

Liana Stanciu este un om cu totul deosebit. Dumnezeu i-a dat talent şi inteligenţă, i-a dat un chip carismatic şi o voce cu un timbru ieşit din comun; i-a dat modestie şi bun-simţ; i-a dat dragoste de semeni şi generozitate; i-a dat un soţ minunat şi un înger de fetiţă. Şi pentru că o iubeşte foarte mult, i-a dat şi o încercare teribilă, ajutând-o să ajungă cu bine la liman.

M-am întâlnit cu Liana Stanciu în studioul de la Radio Magic FM, unde "prestează" în fiecare zi, de luni până vineri, între orele 10:00 şi 13:00. M-a invitat să iau loc în dreptul celui de-al doilea microfon aflat pe pupitru. Deasupra, dintr-o boxă, se auzea muzica lansată în eter pe lungimea de undă a postului.

În urmă cu aproape patru ani, toţi românii am stat cu sufletul la gură, aşteptând o veste bună de la Viena. Teodora, fetiţa Lianei şi a lui Mihai Georgescu, fusese diagnosticată cu un cancer şi începuse o luptă disperată cu teribila boală. O luptă disperată pentru viaţă. Din fericire, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul s-a terminat cu bine. Era, deci, normal ca prima întrebare pe care i-am adresat-o Lianei să se refere la fetiţa ei. "Teodora a uitat. Au trecut trei ani şi ceva de atunci. De aproape trei ani, Teodora este sănătoasă. În 2008, chiar în ziua de Izvorul Tămăduirii am terminat tratamentul şi medicul ne-a spus: "De astăzi, vă puteţi considera fetiţa drept un copil perfect sănătos şi normal!"".

Teodora, Liana şi Mihai Georgescu se aflau la Düsseldorf, în Germania. Acolo, copila urmase nişte terapii suplimentare recomandate de medicii austrieci care o operaseră. Micuţa pacientă avea toţi parametrii în ordine, dar, pentru o siguranţă deplină, a fost supusă unor proceduri speciale care ţin de un tratament numit hipertermie. Or, copiii pot urma această terapie numai într-o clinică din Düsseldorf.

Liana este convinsă că Teodora nu s-ar fi vindecat fără ajutorul lui Dumnezeu. "Dumnezeu ne-a salvat fetiţa! Dumnezeu a fost cu noi din prima zi. Toate lucrurile au fost clar "desenate". (…) Şi eu, şi Mihai am simţit-o până în străfundul fiinţei noastre. Am simţit că Dumnezeu ne iubeşte şi că totul s-a întâmplat cu o logică. De altfel, imediat după ce am plecat la Viena, s-a "descoperit" Formularul E112 (care-ţi dă dreptul ţie, în calitate de cetăţean european, să-ţi tratezi bolile serioase oriunde în Europa), pe care statul român l-a ascuns cu mare atenţie, ca nu cumva să se întâmple o revoluţie. Acum, toţi oamenii aflaţi la necaz ştiu să-şi ceară formularul. (…) Cred că asta a fost misiunea Teodorei, şi a noastră, implicit!"

Un moment ieşit din comun s-a consumat la Viena. Teodora fusese consultată, iar diagnosticul pus în ţară din păcate se confirmase. "Mihai l-a privit fix în ochi pe doctor şi i-a spus: "Ştiu sigur că Dumnezeu lucrează prin mâinile voastre!" "Da, aşa este", i-a răspuns medicul. Numai că omul în halat alb era iranian. Este adevărat, Dumnezeu e acelaşi, şi pentru noi, şi pentru el, dar Mihai nu avea de unde să ştie că doctorul gândea la fel. A fost un moment minunat!"

"Dumnezeu mi-a arătat că nu-s centrul Universului"

Am vrut să aflu dacă Liana a fost dintotdeauna credincioasă ori s-a apropiat de Dumnezeu după boala Teodorei. "Înainte de a o avea pe Teodora, "relaţia" mea cu Dumnezeu era una de "prietenie" bazată pe respect. Aşa cum suni la cineva de două ori pe an şi-i spui "La mulţi ani!", aşa mă duceam şi eu la biserică, tot de două ori pe an. Numai că Dumnezeu a avut grijă să-mi spună că nu sunt centrul Universului. (…) Eram exact prototipul credinciosului de astăzi: 97% dintre români au încredere în Biserică şi speră în ajutorul lui Dumnezeu, dar au impresia că ei au inventat apa caldă şi mersul pe jos. Eu eram una dintre ei. Atunci am înţeles nişte lucruri!"

Tot zbuciumul trăit până la vindecarea Teodorei, toate gândurile şi nopţile de nesomn, toată disperarea mamei care-şi simţea puiul în primejdie de moarte au avut darul de a-i deschide ochii Lianei. "…Am fost mult prea "mică", mult prea naivă şi mult prea oarbă. Am avut noroc cu Mihai, care a fost de-a dreptul spectaculos şi a avut grijă să înţeleg lucrurile fără să mă forţeze să le înţeleg. Mihai a crescut în curtea Mănăstirii Ţigăneşti, la Maica Eufrosina, şi are o "relaţie" mult mai apropiată cu Dumnezeu. Mihai mi-a fost un fel de ghid în povestea asta. Mihai este o minune de om! Pe de altă parte, Dumnezeu are grijă să demonstreze ceea ce spune cu o fineţe şi o exactitate care te lasă fără vorbe! Aşa că am avut tot ce mi-a trebuit: pe Dumnezeu deasupra şi pe Mihai călăuză. A fost extraordinar!"

Liana Stanciu e convinsă că abia acum este pe calea cea bună. "Cred cu tărie că am fost pe lângă cărare o lungă perioadă, că mergeam în direcţia cea bună, dar pe un drum foarte ocolit. Eram "chiaună", aşa cum este toată societatea românească. (…) Românul nu se întoarce la Dumnezeu decât dacă "şi-o fură", dacă păţeşte ceva. E clar."

Liana se opreşte. În studio intră un tânăr subţirel. Este "ştiristul" orei 11:00. "Jurnalul" lui durează fix un minut. Apoi, Liana prezintă un "hit" al anilor â80, aparţinând lui John Lennon.

Trei preoţi importanţi

Ne întoarcem la Teodora. Liana merge cu fetiţa ei în fiecare duminică la bisericuţa din colţul străzii. Copila ştie "rostul" în sfântul lăcaş, are acolo prieteni, conversează cu părintele, îşi spune singură rugăciunea. "Nu pot să-i pretind să ţină minte pasaje din Sfânta Scriptură, dar ştie lucrurile de bază, îi place şi nu trebuie să o oblige cineva." Tot în legătură cu fetiţa, Liana mai are o poveste frumoasă şi plină de tâlc: "Din cauza bolii, Teodora a fost foarte răsfăţată. Multă vreme a înghiţit mâncarea fără să o mestece. Deci, aveam o mare problemă. Ei bine, a învăţat să mestece cu pâiniţa sfinţită, cu anafura de la biserică. Sunt lucruri evidente, care mie îmi spun totul! Eu n-am nici o rezervă, nici o îndoială, nici o umbră în suflet: Dumnezeu a fost cu noi, este cu noi şi cred cu tărie că va fi cu noi!"

Viaţa soţilor Liana Stanciu şi Mihai Georgescu a fost înrâurită şi de întâlnirea cu trei preoţi deosebiţi. O vreme, Liana şi Mihai au locuit pe strada Brezoianu şi au mers la Biserica "Sfântul Nicolae Dintr-o Zi", de lângă Institutul de Arhitectură. Aşa l-au cunoscut pe părintele Vasile Ioana, care le-a devenit duhovnic şi prieten apropiat. "Pentru mine, părintele Vasile Ioana este între primii trei în topul celor mai frumoşi oameni de pe planetă. Pentru că este un om frumos, pentru că are o familie superbă, pentru că ştie să ne înveţe "dându-ne de la el din casă", ceea ce rar se-ntâmplă. Suntem apropiaţi şi ca vârstă, avem acelaşi tip de înclinaţii, ascultăm acelaşi gen de muzică. Practic, ne-am dezvoltat acelaşi gen de gusturi."

Părintele Vasile le-a explicat, între altele, care este cauza răului ce ne otrăveşte viaţa de zi cu zi. "Ne-a zis că vrăjmaşul, atunci când vrea să ne atace, o poate face şi prin omul de lângă noi, pe care nu-l cunoaştem. Te atacă printr-o maşină care o zgârie pe a ta; te atacă printr-unul care se enervează şi te înjură. (…) Dacă nu l-am mai chema atâta pe Ălălalt, dacă nu am mai avea o relaţie voluntară sau involuntară cu el, probabil că, încet-încet, ar pleca acolo, în lumea lui nesuferită şi ne-ar lăsa în pace. Din păcate, mai mulţi semeni de-ai noştri îl cheamă pe Ăla decât pe Dumnezeu!"

Al doilea preot important pentru Liana şi Mihai este părintele Costinel Ilioaie, parohul Bisericii "Sfânta Parascheva" din Bucureştii Noi, cartierul în care locuiesc de câţiva ani. Părintele Costinel este tânăr, însă are un dar aparte de a discuta cu credincioşii din parohia lui. "Românul are o credinţă în Dumnezeu încărcată de idei preconcepute. De când intri în biserică, auzi: "Nu ţine lumânarea cu mâna dreaptă, ba n-o ţine cu stânga, n-o aprinde, n-o stinge! N-o duce acolo, n-o duce dincolo!" (…) Cred că asta e încă o problemă a noastră: găsim pentru toate instrucţiuni pe care le inventăm noi, sau le moştenim unii de la alţii. Ei bine, părintele Costinel, cu grijă, cu fineţe şi cu o bunătate pe care rar le mai întâlneşti, reuşeşte să ne scoată prostiile din cap."

În sfârşit, al treilea preot care ocupă un loc special în inima Lianei este părintele Nicolae Dura, parohul bisericii româneşti din Viena. "Acesta a devenit un fel de rudă de-a noastră "de la Viena". Noi mai mergem din când în când la control cu Teodora şi ca să nu-i spunem că mergem la spital îi zicem: "Mergem să-l vedem pe părintele, s-o vedem pe âmaicaâ, mergem să le vedem pe Irina şi pe Laura (fetele părintelui)"."

Liana şi Mihai vor să facă un spital

Experienţa teribilă prin care au trecut Liana Stanciu şi Mihai Georgescu i-a marcat profund. În acelaşi timp, ei au descoperit cu groază limitele sistemului medical românesc, ale căror dimensiuni se văd în tot tragismul lor la nivelul pediatriei. În România nu se practică transplantul de organe la copii. De nici un fel. Nici măcar transplantul de ficat nu se poate face. Radioterapia pentru copii este inexistentă în ţara noastră. În ceea ce priveşte cardiochirurgia, există o singură secţie la Târgu Mureş, dar este mult prea mică pentru a face faţă numărului imens de solicitări. Din nefericire, în ultimii ani s-au înmulţit îngrijorător cazurile de cancer la copii. S-au înmulţit peste tot în lume, nu numai la noi. Dar, în timp ce în ţările civilizate rata de succes a ajuns la 80%-85%, în România nici măcar 40% dintre copiii loviţi de această boală nu supravieţuiesc. În străinătate, cu excepţia a două-trei forme de cancer, celelalte sunt vindecabile, inclusiv leucemiile. Liana Stanciu şi soţul său, Mihai Georgescu, au văzut cu ochii lor această realitate şi s-au cutremurat. Ei au hotărât să ia taurul de coarne şi să întreprindă ceva. "Încercăm să facem un spital. Vrem să facem o aripă nouă la Spitalul "Marie Curie"." Am văzut macheta viitoarei construcţii: "aripa nouă" este vizibil mai mare decât actualul spital. "Noul "Marie Curie" este vechiul "Marie Curie" plus o aripă cu toate specialităţile inexistente în România sau prea puţin dezvoltate la noi. Sunt multe, foarte multe de făcut. Din păcate, ne mişcăm foarte greu. Suntem ţara în care lucrurile se urnesc greu, cu mare dificultate. Asta e! Ne-am luat foarte în serios această misiune şi ne-am pus pe treabă. Am strâns nişte bani, am făcut secţia de cardiologie, pentru că era foarte important ca "Marie Curie" să aibă cardio şi cardiochirurgie, fiindcă sunt foarte mulţi copii cu probleme, cu malformaţii care ţin de cord sau de vene care ţin de cord."

Aripa nouă pe care Liana şi soţul ei vor s-o construiască în curtea Spitalului "Marie Curie" va costa cât cinci kilometri de autostradă, adică 50.000.000 de euro. Cei doi o vor face, cu toate piedicile (deloc puţine) care le stau în cale. Ascultând-o pe Liana, nu poţi să nu te duci cu mintea la nenumăratele "steluţe" care se vântură pe sticla micului ecran şi se răsfaţă pe prima pagină a tabloidelor.

Mă gândeam câtă deosebire este între larma vulgară a duduilor pline de ifose care ne agresează zi de zi cu prezenţa lor (nu numai inutilă, ci nocivă de-a binelea) şi modestia acestor doi oameni cu adevărat importanţi: ea, realizatoarea unor emisiuni întotdeauna interesante şi singulare într-un peisaj catodic dominat de mitocănie şi prost-gust, el, muzician talentat şi de succes.

Liana şi Mihai nu sunt singuri în această acţiune temerară. "Cred că Dumnezeu ne-a şi dat în jur oameni care să ne ajute în demersul ăsta, să ne ajute imens. Faptul că doi dintre doctorii de la Spitalul "Marie Curie" sunt extraordinar de credincioşi, faptul că în aproape toate "birourile" medicilor este măcar o icoană a Maicii Domnului, faptul că unii dintre ei, care sunt oameni importanţi, merg la biserică… e minunat! Pentru mine e clar! Nu ştiu dacă şi ei au primit vreun semn, dar pentru mine e limpede!" De asemenea, în România sunt medici pediatri de o calitate profesională excepţională. "Avem aici, în ţară, nişte oameni cu totul deosebiţi. Mai avem câţiva chirurgi minunaţi. Mai sunt câţiva dintre învăţăceii marelui dom' profesor Pesamosca. Şi la "Grigore Alexandrescu" sunt câţiva oameni cu mâini de aur."

Tot umblând prin clinicile europene, Liana şi Mihai au testat şi "resursele umane" româneşti de afară. "Avem medici români extraordinari prin toată Europa. Unii dintre ei şi-au făcut specializările pe care le-au dorit, ba, s-au realizat şi din punct de vedere material şi vor să revină acasă. Sigur, unii dintre ei sunt mari şefi de clinici, cum este celebrul doctor Eugen Săndica, recunoscut ca somitate în Germania, la München. Dar şi el vrea să vină şi să ajute."

Speranţa moare ultima

În ciuda problemelor (generate de birocraţie şi nu numai) cu care se confruntă, Liana Stanciu e sigură că proiectul "Noul Marie Curie" se va materializa. Speranţa ei se bazează pe simţul datoriei pe care (ar trebui să) îl avem noi, românii, faţă de sutele de copilaşi bolnavi de cancer, faţă de părinţii disperaţi ai acestora, faţă de viitorul nostru de popor creştin ortodox.

Cu toate neajunsurile care ţin de educaţie, de mentalitate, neajunsuri de care se loveşte (ca noi toţi, de altfel) la fiecare pas, Liana Stanciu priveşte viitorul cu încredere: "Sunt optimistă pentru Teodora. Ea este soarele meu şi dacă nu-mi păstrez mintea-ntreagă, ce mă fac? Speranţa mea e că ea va creşte cu copilul lui Mişu Găinuşă, cu copilul lui Şerban Huidu, cu copilul lui Cristi Hrubaru, cu copilul lui "Cusurgiu' (pe numele lui adevărat Lucian Boariu - n.n.), copii crescuţi de noi în alt spirit, cu alte valori, cu alte logici şi cu alt tip de educaţie decât "Dacă dă el, dă şi tu!" (…) Mă străduiesc să-i spun Teodorei că, într-adevăr, cele mai frumoase cuvinte, cuvintele magice, sunt "Te rog!" şi "Mulţumesc!" şi că ele deschid orice uşă. Şi sunt mulţi copii care vorbesc aşa. De aceea sunt optimistă!"


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!