▲ „Eu observ (oare numai eu?!), cunoscând relativ bine «istoria contemporană», că nu doar bântuie peste tot, ci chiar domină fantome ale trecutului, în acest prezent dezorientat, care parcă alunecă, «dinamic», pe un povârniş care poate duce spre fatala prăbuşire. Dacă aş fi fost factor de decizie, aş fi fost prima care să susţin «iertarea creştină» pentru vechii potentaţi, posibilitatea de a-şi continua viaţa decent şi, în orice caz, să nu se repete «exterminarea» realizată de ei sau de cei al căror regim l-au susţinut chiar declarativ, secerând crud elitele româneşti - preoţi, ţărani «chiaburi», intelectuali, savanţi, oameni politici, poeţi“ ▲ „În genere, românii sunt snobi: adoră străinismele. Este o greşeală imensă necombaterea lor şi chiar lăudarea «limbii române» ca fiind «deschisă» la împrumuturi. Orice limbă poate fi «deschisă» ori nu, după cum vor oamenii, vorbitorii“ ▲ Un interviu cu profesor universitar dr. docent Tatiana Slama-Cazacu, om de ştiinţă, cercetător, scriitor (membru al Uniunii Scriitorilor din 2002), profesor consultant emerit la Universitatea Bucureşti, conducător de teze de doctorat în psihologie şi în filologie-lingvistică-psiholingvistică ▲
Doamna Tatiana Slama-Cazacu, pentru început, aş vrea să prezentaţi, pe scurt, pe înţelesul tuturor, domeniul psiholingvisticii. Sunteţi, pot spune, atât unul dintre specialiştii din perioada de început, cât şi unul dintre cei care au contribuit la aşezarea şi dezvoltarea acestui domeniu, şi la noi, şi pe în plan internaţional.
Chiar în medii universitare occidentale, la început, prin anii â60 (când primeam, după chinuitoare demersuri şi refuzuri, permisiunea, „paşaportul“, ca să pot da curs numeroaselor invitaţii), ofeream mai întâi următoarea explicaţie „atractivă“ şi simplistă numai aparent, căci exprimă un fundament real: psiholingvistica este ştiinţa rezultată din căsătoria - multă vreme amânată sau doar prognozată - între lingvistică şi psihologie. Dar, exprimat ştiinţific: psiholingvistica explică modul în care, pentru a se realiza concret necesitatea comunicării interumane, s-a creat, s-a dezvoltat, respectiv se învaţă individual un sistem (sau mai multe) de semne verbale (o limbă) ale cărui componente sunt selectate şi modificate în funcţie de specificitatea contextuală (situaţie, vârstă, cultură etc.) pentru exprimare de către vorbitor („emiţător“) şi de înţelegere, de interpretare a semnelor („mesajelor“) de către interlocutor („receptor“). Psiholingvistica este o ştiinţă explicativă: explică modalitatea comunicării, din necesităţi umane psihosociale, care determină selectarea cuvintelor, modificările contextuale (în limitele care nu ating receptarea), datorate contextelor, inclusiv specificitatea celor incluşi în comunicare: oameni, deci acţionând în funcţie de ceea ce numim psihic uman: cu gândire, afecte, percepere specifice, în mare măsură conştiente, variind cu vârsta, categoria social-economică, educaţia, cunoştinţele acumulate, cultura, criteriile axiologice - sistemul de valori asumat, în genere mentalitatea. Această perspectivă modernă coincide cu o lingvistică funcţională, realistă, care totodată a permis şi a generat, la începutul anului 1960, „lingvistica aplicată“, tendinţă în creştere, către intervenţiile sistematice asupra limbii şi a utilizărilor ei în conexiune inclusiv cu noul avânt al predării limbilor străine, cu noile tehnici electrice şi electronice etc. (între altele, de aceea m-am ocupat intens de dezvoltarea lingvisticii aplicate, în acelaşi timp legând psiholingvistica şi lingvistica aplicată, de pildă în Cursul universitar).
Daţi-ne câteva exemple, pornind de la opera dumneavoatră de aplicare a acestui domeniu la realităţile de astăzi?
Acum, după 1990, încerc să fac mai ales „ştiinţă aplicată“, să contribui nu doar la critici ale unor aspecte „negative“, ci mai ales la conştientizarea lor, la ameliorarea mentalităţii etc. De exemplu (deşi puţin cunoscute, deloc mediatizate): articole, cărţi, între altele, în curs, despre plagiat, manipulare (acţiuni, prin comunicare, de influenţare în folosul exclusiv al „actantului“), „intoxicare“ (dezinformări organizate), despre greşeli în exprimare (inclusiv „stâlcirea limbii“), „cuvinte recente“, cu explicarea lor, uneori combaterea folosirii etc.
Psiholingvistica a apărut la sfârşitul anilor 1940
Psiholingvistica face parte din ştiinţele moderne, de graniţă, interdisciplinare. Ele au fost supuse unor presiuni ale societăţii. Care sunt avatarurile naşterii domeniului pe care îl slujiţi?
Psiholingvistica a apărut, la sfârşitul anilor 1940, în cadrul tendinţei generale în evoluţia minţii umane, de constituire a „ştiinţelor de graniţă“, interdisciplinare. Într-adevăr, am fost chiar prima care a afirmat-o ca domeniu special şi, mai ales, a instituit-o sistematic (fără a-i da la început acest nume, folosit în SUA în anii 1951-1953, dar de fapt existent la O. Densusianu - 1926). Apoi am dezvoltat domeniul, prin cercetări inedite, şi am militat pentru afirmarea internaţională a psiholingvisticii ca domeniu autonom, nu doar „interdisciplinar“, ca ştiinţă - cu obiect propriu, dar cu „legături multidisciplinare“, am creat şi condus unica revistă internaţională, apoi, 1981, unica Asociaţie Internaţională, ISAPL, ajunsă la al 9-lea congres, fiind preşedinte, apoi, permanent, preşedinte de onoare.
Ar mai trebui să remarc şi condiţiile cu totul specifice în care aţi activat atât de intens, înainte de 1989, într-o Românie comunistă şi, mai mult, într-o perioadă când psihologia, în ansamblu, fusese declarată domeniu interzis.
„Înainte“ (de dictatura comunistă), îmi luasem două licenţe, filologie şi filosofie-psihologie, iar prof. Gh. Zapan mi-a propus, pentru teza de licenţă la psihologie (1942): „Fiindcă aţi făcut şi filologia, domnişoară: psihologia limbajului“. Am dezvoltat apoi tema, într-o perspectivă complet nouă, ca teză de doctorat - a cărei susţinere a fost interzisă, mascat, comisia primind ordin „de la partid“ să nu se prezinte la data fixată, 24 iunie 1949. Teza, amplă, a circulat, desigur, însă condiţiile potrivnice - păguboase inclusiv, fiindcă împiedicau fireştile recunoaşteri internaţionale - au facilitat „ignorări“, impostura, chiar plagiate (eu consider ca absurde, ascuns politice şi manipulatoare criticile aduse „protocronismului“). Publicasem înainte de dictatura comunistă, dar nu mi s-a mai permis să public decât în 1954 (graţie lui D. Macrea, agreat al regimului) şi a apărut un rezumat al tezei, iar în 1956 - acelaşi, în franceză şi rusă, în „Revue de linguistique“, a Academiei. Un fost student, Liviu Damian, încadrat la Editura Ştiinţifică, a reuşit să-mi publice (1969) teza, devenită cartea „Limbaj şi context“. Marele lingvist, cu deosebit prestigiu şi la noi, Roman Jakobson, invitat la sfârşitul anilor â50, a elogiat public articolul şi a recomandat publicarea, în franceză, la renumita Editură Mouton (Haga-Paris) a cărţii menţionate, chiar când era încă sub tipar: „Langage et contexte“ (1961). Era prima carte publicată în străinătate (fără intervenţii din ţară) a unui lingvist sau psiholog român (şi a avut un deosebit succes, s-a publicat şi în spaniolă). Dar, avatare: am devenit cunoscută, apăreau recenzii, menţionări în cărţi străine, primeam oferte de publicare şi numeroase invitaţii de prestigiu (integral plătite) pentru conferinţe, cursuri, rapoarte plenare la mari congrese etc., însă plecările îmi erau în majoritate interzise sau aprobate cu întârzieri, cu chinuitoare intervenţii, o dată, cu întoarcere de la aeroport. Prima invitaţie - datorată recomandării lui R. Jakobson - a fost de la M.I.T., în 1959, pentru un an de colaborare în echipa de cercetări asupra comunicării, cu Ch. Shannon, G. Miller, N. Chomsky; nu mi s-a permis, au repetat în 1960, la fel! În anii â60, am avut succese şi în ţară - Premiul Academiei, la 2 ani o carte, chiar solicitată (erau cercetări noi, moderne, la cenzură treceau mai uşor: „Eh, e limbajul copiilor!“), promovări în cercetare, la Institutul de Psihologie al Academiei (dar nu conducere, nu director, nu membru al Academiei - propusă de I. Iordan, Al. Rosetti, în 1974; am fost înlocuită cu o persoană cu puţine lucrări, dar membră a „CC“, deputat, deci cu „activitate obştească“ - adică politică, respectivul criteriu a fost indicat expres, spre a merita să fie „colegă“ cu E. Ceauşescu, atunci „aleasă“); în 1968 am fost readusă la universitate (fiind, mi-a spus ministrul J. Livescu, mult cunoscută şi apreciată de savanţi sovietici!), dar nu mi s-a creat o „catedră“ - nu puteam fi „şef de -“. Rarele succese, în ţară, erau iluzorii, ori trunchiate, ori, mai ales, urmate de esenţiale necazuri („proces pe instituţie“ în 1963, cursul transformat în derizoriu, „facultativ“, „laboratorul de psiholingvistică“ desfiinţat cam după doi ani, în 1973, etc., etc.). De ce? Se redescoperea „dosarul“, relativ şi la arestarea tatălui (inclusiv nerenegarea lui), şi că eram „reacţionară“, cum mă numise Al. Graur în 1949, apoi că nu eram „membru de partid“, ba chiar refuzasem. Dar se adăugau, e cert, invidia feroce (munceam prea mult, publicam mult, devenisem recunoscută internaţional), „stricam preţul pieţii“, cum mi-a spus, prin 1967, Robert Floru, director adjunct al Institutului.
Sistemul de valori este complet răsturnat, iar mentalitatea este funciar dezorientată
Cum se văd reflectate în limbaj unele dintre realităţile specifice ale lumii comuniste - egalitarismul, colectivismul, omogenizarea, viziunea materialistă, ideologizarea etc.? Ele, aceste „noutăţi“, au rămas pe drum, în aceşti ultimi 20 de ani, sau au fost altoite cu altele, importate din lumea „liberalismelor“?
Totul se reflectă în limbaj, mascat sau nu - trebuie să înveţe oricine să observe limbajul, comunicarea (despre care se vorbeşte azi mult la noi, dar adesea a devenit clişeu de limbă de lemn, şi nu întotdeauna specialişti adevăraţi scriu despre ea, ţin cursuri etc.). Dar să se depisteze ce se ascunde de fapt sub cuvinte. În primul rând, aş semnala intenţiile ascunse, realităţile incluse ca sechele în concepte, în atitudini, acţiuni distorsionând potenţialele noi realităţi, care s-ar opune vechilor practici. De pildă, de imposibil „egalitarism“ în sensul comunist, sau de „democraţie“ cu sens deturnat - ca „bun plac“, libertinaj, incultură, încălcare a legilor, „autonomii“ întoarse pe dos, acum, răsturnare a valorilor - ca să izbucnească aceea a „banilor“, a „puterii“ (politice, prin licitaţii frauduloase, prin „afaceri“ - multe, veroase; prin şantaje - frica „veche“, acum de dezvăluiri; prin corupţie - care poate oferi „putere“!; prin anihilarea „legăturii cu ţara“, cu „pământul“). Că sunt de vină numai „vechii“ exponenţi şi urmaşii educaţiei primite şi, mai ales, acceptate, ori intervin şi greşeli ale unor oameni politici, „formatori de opinie“, educatori etc. de bună credinţă, însă care nu au fost suficient de informaţi, avizaţi, contează, din păcate, ceea ce constatăm - realităţi alarmante, drept cauze şi efecte. Adică, în primul rând, sintetic spus: sistemul de valori este complet răsturnat, iar mentalitatea este funciar dezorientată, în loc să constituie primul obiectiv, adică să fie ameliorată sau chiar complet modificată (prin reforma generală a educaţiei, prin oamenii politici, prin reprezentanţii puterilor executivă, judecătorească, legislativă, şi prin aceia autoproclamaţi ai „societăţii civile“, prin media ş.a.). Dar, atentă la contextul actual, eu observ (oare numai eu?!), cunoscând relativ bine „istoria contemporană“, având memorie, că nu doar bântuie peste tot, ci chiar domină fantome ale trecutului, în acest prezent dezorientat, care parcă alunecă, „dinamic“, pe un povârniş care poate duce spre fatala prăbuşire. Dacă aş fi fost factor de decizie, aş fi fost prima care să susţin „iertarea creştină“ pentru vechii potentaţi, posibilitatea de a-şi continua viaţa decent şi, în orice caz, să nu se repete „exterminarea“ realizată de ei sau de cei al căror regim l-au susţinut chiar declarativ, exterminând moral, dar ani întregi fizic, cu cruzime, secerând crud elitele româneşti - preoţi, ţărani „chiaburi“, intelectuali, savanţi, oameni politici, poeţi. Doar atâta s-ar fi cerut: să stea de-o parte aceştia, „foştii“ de dinainte, din dictatura comunistă, actanţi principali ori secunzi, beneficiarii, ei înşişi împreună cu cei pe care i-au slujit o jumătate de secol: să stea de-o parte! (unii au făcut-o, cinste acelora care nici nu produseseră, ei, „răul major“). Ar fi fost decent şi nepăgubos (căci continuă „răul“!) pentru ţara căreia destul rău i-au făcut, transformându-i inclusiv caracterele oamenilor, batjocorindu-le Credinţa, impunându-le alte modele, inclusiv pe pereţi, obsesiv - pe Stalin, apoi pe ceilalţi, unicii, El şi Ea, care promiteau „am să vă dărâm toate bisericile din Bucureşti“). Dimpotrivă, se impun fantome care sunt nespus de vii, de puternice, arogante, îşi arogă drepturi negate ante-89, încalcă legi pentru care ei ar fi „scuipat“ moral şi sancţionat administrativ pe cineva „din subordine“ (de pildă, fost şef al cadrelor în Ministerul Învăţământului, în anii 1970-1980: să te proclami acum „rector“, fără acordul ministerului, sau să faci pe bandă zeci de „profesori universitari“ sau să impui, în dictatura comunistă, ateismul, inclusiv în şcoli, iar acum să publici enorme fotografii sărutând mâna Papei!). Am beneficiat de predarea Religiei - firească şi pusă, la şcoală, prima în catalog -, generaţii fericite educate în excelentul sistem interbelic elaboratat de dr. C. Angelescu. Opoziţia faţă de reintroducerea în şcoli a Religiei nu este cumva mai mult decât ipocrita revendicare a „drepturilor omului“, tot o sechelă sau, mai concret, o acţiune a „fantomelor“ şi mai ales o veche manipulare? Religia bine predată în şcoli poate ameliora mentalitatea actuală, complet răvăşită. Alături de reala Credinţă, predarea Religiei - desigur în funcţie de ce, cum, cine o predă - poate fi benefică, pe scară extinsă, pentru reformarea mentalităţii, subliniind valorile etice, nonviolenţa, abolirea pornografiei printre elevi, „refugiul“ în droguri, alcoolism ş.a.
Ce excese, la nivel lingvistic, se văd în discursul politic, care are un rol important în ajustarea comunicării între oameni? Mai întâi, ar putea fi vorba despre reminiscenţe ale discursului ideologului comunist, apoi de adaptarea, în grabă, cu excese de violenţă şi familiaritate?
„Reminiscenţe“, cum ziceţi dumneavoastră - „fantomele“ evocate, atât ca persoane concrete şi urmaşii lor, cât şi ca „bagaj“ al lor, sechele -, dar şi efecte ale noilor determinante, m-aş referi la amplificarea inculturii - extinsă prin numărul mare al purtătorilor noilor valori, ca „banii“!, prin unii potentaţi politici, prin introducerea frecventă în mase a „discursului politic“ -, dezorientarea, influenţe (intervenţii?) străine, tendinţele actuale planetare, manipularea ş.a., ajutate să se difuzeze mai extins, prin noile TV în special, acum şi părţi din internet. Sunt clişee osificate, care nu spun nimic clar, ascund realitatea, manipulează. Aş adăuga un fenomen din dictatura comunistă, perpetuat insidios: interzicerea unor cuvinte, de exemplu, cuvântul Biserică (Raportul „Tismăneanu“ şi experienţe personale), înlocuit de Tamara Dobrin, în anii 1980, pe plăcuţe din muzee, cu „Monumentul de la Curtea de Argeş“. Erau interzise şi: frig, banane etc. (vezi Raportul „Tismăneanu“, 2006, p. 504).
În genere, românii sunt snobi: adoră străinismele
Cum explicaţi apetenţa pentru formule sau cuvinte care vin din lumi marginale, marginale etnic, social sau cultural? De exemplu, din lumea ţiganilor, a găştilor de cartier sau a puşcăriaşilor?
Totul se leagă: nivelul cultural scăzut, prost gust, pătrunderea „la lumină“ a interlopilor, excese în interpretarea „drepturilor omului“, imitare (vezi şi antecedentele, dar amplificate prin învăţământ deficitar, aroganţa unor potentaţi etc.). Gustul pentru mişto, haios, baftă ş.a. l-aş pune pe acelaşi plan cu gustul pentru manele. Regretabil, imită acestea, populist, şi unii jurnalişi, comentatori la TV, profesori! Altă tendinţă, „invazia“ de cuvinte (şi forme gramaticale) engleze! În genere, românii sunt snobi: adoră străinismele. De ce: „fac aplicaţie“, cerere, job, serviciu etc.?! Le-aş asocia cu apetitul, după 1990, pentru străinisme (în limbă: anglicisme mai ales). Este o greşeală imensă necombaterea lor şi chiar lăudarea „limbii române“ ca fiind „deschisă“ la împrumuturi. Orice limbă poate fi „deschisă“ ori nu, după cum vor oamenii, vorbitorii. Psiholingvistica, aşa cum am formulat-o şi am contribuit la dezvoltarea ei, ajută totodată înţelegerea unei lingvistici moderne şi a altei imagini a „limbii“, care nu mai poate fi considerată „un organism viu“!, independent de „om“, care s-ar „apăra singură“ etc. Orice limbă este un sistem de semne verbale învăţat (de la alţi oameni), dependent de fiinţele umane în interrelaţiile lor psihosociale. Greşit a scris cineva că limba franceză e „închisă“ la împrumuturi. Se uită imensa împănare, după Războiul II, cu anglicisme („le Franglais“, cf. Étiemble), până la opoziţia mai recentă (a oamenilor!). La noi, imediat după decembrie ’89 (am publicat, de exemplu, în „RLit“), în special noii politicieni, apoi mulţi parlamentari, afacerişti etc., cu concursul TV, au inundat vorbirea cu englezisme, cu manager etc. Vanitate (arăt că „ştiu“ noutăţi!), dar şi aroganţă, şi incultură (majoritatea necunoscând de fapt engleza, nici româna suficient ca să afle corespondentul existent); adaug: manipularea facilă a celor care nu ştiu acei termeni străini. Aş adăuga aici, ca intervenţie politică manipulatoare asupra oamenilor prin limbă - nu în actuala Românie, dar în alt loc, care ne doare -, zisa „limbă moldovenească“ inexistentă şi stupidul „Dicţionar românesc-moldovenesc“.
Cum explicaţi explozia violenţei în viaţa noastră? De unde vine această nevoie bolnavă? În cultura noastră folclorică sau la toate nivelele etnologicului lumii noastre nu există expresii atât de deşănţate ale violenţei? Din caracterizările etno-psihologice, câte există, românii sunt, mai degrabă, îngăduitori şi blajini.
Am evocat problema, mai sus. Constatând amploarea fenomenului, am publicat eseuri, în anii â90, în „RLit“ 1993, volum colectiv Polirom etc., mai ales despre „Violenţa în limbaj“, care adesea o precede sau o generează pe cea fizică, vezi, de exemplu, cumplite „ameninţări“, ca: „Îţi rup mâna şi te bat cu ea în cap!“. Este un fenomen actual, planetar. La noi, favorizat şi potenţat de contextul post-89, brusca „libertate“ strâmb înţeleasă, forţa mai mare a filmelor, a TV etc. asupra unor „ochi“, după dictatura comunistă, încă nedeprinşi cu asemenea imagini, imitaţia ca factor esenţial, nefaste influenţe ale unor „informaţii“ de pe internet, moda extinsă a discotecilor - care ar trebui supravegheate, fără complexe, de şcoli, Poliţie etc.- , poate prea permisiva reacţie a forţei publice, slăbirea potenţialului familiei etc. Poate că şcoala ar trebui să se implice mai mult.
