O viață ca o impresionantă comedie umană

Honoré de Balzac este unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, care a lăsat Franței și lumii întregi o operă monumentală. Datorită scrierilor sale de o mare complexitate, criticii literari au avut dificultăți în a‑l încadra într‑un stil anume. Și astăzi, stilul său rămâne unic, combinând romanul realist, cu cel psihologic și fantastic.

Născut în 1799, la Tours, în Franța, Honoré de Balzac este primul copil din familie. Tatăl său, Bernard‑François Balsa, se trăgea dintr‑o familie modestă de țărani, însă avea pretenții nobiliare. A avut o instrucție bună, ajungând să ocupe funcții atât în Paris cât și în alte orașe, pe vremea lui Ludovic al XVI‑lea și după Revoluție.

Până la vârsta de 4 ani, Honoré a fost îngrijit de o doică, în satul Saint‑Cyr, de lângă orașul Tours, apoi a fost dat la internatul Leguai din Tours.

Viața la acest internat era dură, presărată cu pedepse prin bătaia cu varga și închiderea la carceră a copiilor. Partea pozitivă a acestei realități severe a fost refugierea lui Honoré în lumea cărților. Ba chiar a scris și o carte, numită „Tratatul voineței” care, din păcate, a fost confiscată de unul dintre supraveghetori. Directorul acelui așezământ scria, într‑o scrisoare despre caracterul lui Honoré: „Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă”.

În 1813, Balzac s‑a îmbolnăvit și a fost luat acasă, întrucât „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Începutul viitorului an școlar l‑a găsit refăcut, astfel că și-a reluat studiile la liceul din Tours.

În 1814 Honore s-a mutat cu familia la Paris, după ce tatăl său a fost numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare. În anul 1815, Balzac s‑a înscris la Facultatea de Drept și a făcut practică în jurisprudență la un notar celebru, Guillonnet‑Marville, apoi, după un an și jumătate, încă optsprezece luni cu maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască. Cu toate acesta, tot literatura era pasiunea sa. După ce tatăl său s‑a opus dorinței băiatului de a urma acest drum, spunându‑i că nu se câștigă din literatură, tânărul Balzac a spus cu lacrimi în ochi: „Eu voi fi rege !”. Și a fost.

Balzac a avut și intenția de a deveni un prosper om de afaceri, aventurile sale în domeniu derulându‑se pe ani buni și cuprinzând și alte persoane, inclusiv pe bătrâna sa mamă care, pentru a‑și ajuta fiul să iasă din imensele datorii pe care le acumulase, a renunțat la economiile de‑o viață.

A crezut că poate face bani din tipărirea carților în condiții grafice excepționale, scop în care s‑a asociat cu librarul Urbain Canel, cei doi scoțând în condiții de lux câte o ediție completă a operei lui Moliere și a lui La Fontaine. Succesul nu a venit deloc, dar Balzac a insitat, cumpărând și o imprimerie, apoi o turnătorie de litere. Nu după mult timp datoriile lui ajunseseră la 90.000 de franci.

După ce s‑a lămurit că nu avea talentul necesar unui om de afaceri, lui Balzac i‑a rămas talentul scrisului. Primul succes al său a fost „Les Chouans” (inițial publicat sub numele de „Le Dernier Chouan”), urmat de „La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscute sub numele „La Comédie humaine”. Este cea mai de seamă lucrare a sa, o reproducere a societății franceze a timpului său, în care sunt ilustrate în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii. „Comedia umană” este o operă ce cuprinde 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 de lucrări nefinalizate.

În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G. Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice, exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și‑a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac.