„Oamenii au nevoie să se simtă prezenţi în predica preotului“

28 Octombrie 2007

Momentul predicii care, în bisericile noastre, urmează citirii Evangheliei sau este plasat la finalul slujbei, în funcţie de felul în care s-a încetăţenit în practica bisericii respective, este, în general aşteptat cu interes de credincioşi. Câţiva oameni pe care i-am întâlnit pe stradă şi-au exprimat opiniile despre cât de mult ar trebui să fie extinsă o predică, ce să cuprindă şi în ce mod să trateze unele probleme despre care chiar ei ne-au vorbit.

Mihaela Darie, 20 de ani, studentă: Cel mai mult îmi place la biserică cuvântul preotului de la sfârşitul slujbei. Pentru că atunci preotul explică ceea ce a citit din Evanghelie, aducând exemple din viaţa de zi cu zi. Momentul predicii mi se pare foarte important pentru că atunci înţelegem toţi ceea ce s-a spus în Evanghelie, pentru că mesajul din Biblie ne este transpus în limbajul nostru şi ni-l adaptează, prin exemple concrete la situaţiile din prezent. Eu sunt din Vaslui şi părintele meu, la care mă şi spovedesc, are un stil aparte de a-i apropia pe tineri. Asta pentru că se foloseşte de multă delicateţe în discuţiile pe care le poartă şi nu vorbeşte niciodată pe acel ton de reproş, care îi îndepărtează foarte mult pe cei tineri. Pentru că noi, tinerii, dacă ne lovim de o barieră din aceasta categorică, nu mai călcăm a doua oară în biserică. Asta nu înseamnă că preotul nu trebuie să le spună lucrurilor pe nume sau nu trebuie să fie drastic. Ba da, dar într-un fel... mai nuanţat. Mi-au plăcut foarte mult explicaţiile pe care le-a dat părintele de la biserica din oraşul meu la pilda talanţilor. Dacă după ce s-a citit Evanghelia nu rămăsesem decât cu o povestioară în care nişte oameni au primit nişte bănuţi, fiecare în sume diferite, după ce părintele ne-a explicat, am înţeles adevăratul sens al pildei, şi anume că fiecăruia i-a fost dat un dar, o calitate pe care trebuie să o valorifice. Dacă nu ascult predica, nici nu simt că am fost la biserică.

Constantin Bărbuţă, 40 de ani, lucrează la Tribunal: Îi ascult cu drag pe preoţii care vorbesc cu har, adică pe aceia care se simte că îşi pun sufletul în ceea ce spun şi pătrund în inima omului. Îmi amintesc că acum câţiva ani am ascultat o predică la Evanghelia cu fiul risipitor. Atunci, pentru prima dată, am avut sentimentul că mi-am irosit viaţa, întocmai ca şi tânărul din pildă. În scurt timp, după multe frământări şi întrebări, am plecat la Ierusalim şi m-am întors alt om… Acolo, pe urmele Domnului, am descoperit adevăratul sens al existenţei noastre. De atunci, sunt mult mai aproape de Hristos şi înţeleg mult mai mult din viaţa Bisericii.

„Aproape fiecare predică a schimbat câte ceva în viaţa mea“

Victoriţa Aneculi, 39 de ani, cadru didactic: Nu am reuşit niciodată să ascult o predică până la capăt, nu am avut răbdare şi nici timp. Dar am ascultat odată o predică despre Fecioara Maria care m-a afectat, în mod pozitiv. Am plecat acasă mai liniştită ca niciodată, împăcată cu mine şi cu ceilalţi pe care i-am iertat în gândul meu…Am simţit atunci că Dumnezeu există. Pentru că eu vin din perioada aceea în care nu eram lăsaţi să credem. Dar m-am luptat şi m-am luat cu Dumnezeu... ca să-mi dovedească că există. Cred că momentul predicii ar trebui să fie unul foarte concentrat, ar trebui să i se acorde o foarte mare importanţă. Pentru că fiind plasat mai spre finalul slujbei, oamenii încep să se gândească la problemele care îi aşteaptă, copiii încep să plângă… De aceea, predica ar trebui să fie foarte concisă, să nu dureze prea mult, având în vedere că trăim într-un secol al vitezei şi avem milioane de griji. Cred că dacă, într-adevăr, predica ar dura mai puţin, am evita penibilul de a pleca din faţa preotului... Este un stereotip în a considera că numai preoţii călugări sau numai cei bătrâni au cuvinte înţelepte de spus. Depinde de psihologia preotului, de dăruirea lui..., dar şi de deschiderea şi credinţa oamenilor.

George Vatamaniuc, student anul I: Aproape fiecare predică a schimbat sau a completat câte ceva în viaţa mea. Îmi amintesc de o predică rostită de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Am rămas impresionat de cât de actuale şi de vii devin în urma unei predici rostită cu însufleţire nişte simple pagini de istorie... şi cât de potrivite sunt ele pentru a fi urmate în zilele noastre. Dacă este o predică bună, o poţi asculta şi două ore şi tot ai mai vrea. Fiecare preot ar trebui să-şi cunoască auditoriul pentru ca să-şi poată regla un timp şi un mod de expunere care să corespundă exigenţelor şi minimului de cunoştinţe al fiecăruia. Uneori, preoţii bătrâni au tendinţa de a se repeta în predici. În felul acesta, predicile lor se adresează parcă numai unei categorii de oameni. Cei tineri parcă ating mai mult sufletul tinerilor, poate datorită faptului că, fiind mai aproape de vârsta lor, îi înţeleg mai bine şi le dau răspunsuri mai prompte, mai eficiente.

Vasile Ambrozie, 67 de ani, fost cadru didactic: Avem absolută nevoie de directive sfinte, cât mai eficiente, într-o societate în care totul tinde către sinteză şi comprimare.

„Avem nevoie de predici optimiste“

Andrei Potoroacă, student anul al II-lea: Am ascultat multe predici la mine, în Republica Moldova, şi la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ - Galata, care mi-au atins sufletul. Sunt acele predici care nu explică numai cuvintele Evangheliei, ci transmit un mesaj direct, pentru oamenii moderni, desprins din textul scripturistic. Avem nevoie de predici optimiste. Toţi greşim, dar nu e nevoie de atâta acutizare a vinovăţiei, care să ne facă să ne simţim incomozi. Într-o predică, un rol deosebit îl au dicţia, limbajul gestual..., privirea care trebuie să treacă prin toate direcţiile, pentru ca oamenii să simtă că vorbeşte cu ei. O privire aţintită în faţă creează în rândul credincioşilor sentimentul unei predici rostite din memorie. Oamenii au nevoie să se simtă prezenţi în predica preotului.

Adriana Bofu, elevă în clasa a XI-a: Nu-mi plac predicile care se compun numai din impedimente. Îţi dă o senzaţie că te introduc într-o lume în care nu ai acces aproape la nimic şi asta pentru că e păcat. Ar trebui să ni se explice mai clar de ce nu este voie şi să ni se propună nişte căi de mijloc.

Iovu Brezoleanu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi: Am întâlnit oameni care merg la biserică şi ascultă cu credinţă cuvântul preotului, fiind convinşi că acesta va spune şi pentru el ceva, va atinge în discursul său şi problema lui şi îi va da un răspuns.

Cristina Tătaru, 23 de ani, absolventă de facultate: Îmi place să ascult predicile rostite, nu pe cele citite. În general, predicile, din care transpare acea convingere că preotul însuşi pune în practică ceea ce sfătuieşte, au un efect deosebit de valoros în rândul ascultătorilor. Într-o predică, documentarea asupra temei pe care o va trata este absolut necesară, însă ea trebuie îmbrăcată, astfel încât ascultătorului să i se ofere de fiecare dată ceva inedit. Pentru că Evangheliile se tot repetă, dar preotul trebuie să vină de fiecare dată cu aspecte noi şi, în primul rând, să ancoreze în realitate. E un mare dar acesta şi nu toţi îl au. De aceea, la mănăstiri, unii preoţi au ascultarea să predice, alţii să spovedească, alţii să slujească mai mult etc. Dar preotul, în comparaţie cu un creştin de rând, este umbrit de harul Duhului Sfânt, dăruit prin hirotonie, care îi luminează mintea spre a le transmite oamenilor ceea ce le este de folos. Părintele trebuie să vorbească şi pentru un om care vine pentru prima dată, poate, dar nici să nu plictisească pe ceilalţi, care sunt prezenţi aproape de fiecare dată.

Un impact deosebit îl au preoţii călugări, prin predicile lor, deoarece, oamenii îi simt mai fierbinţi în cuvânt, iar o predică arhierească porneşte de la început cu un plus de credibilitate, având în vedere statutul pe care îl are ierarhul.

„Totul trebuie să fie foarte concret şi concis“

Marcela Tomescu, 76 de ani, fostă învăţătoare: Mă impresionează de fiecare dată puterea preoţilor de a sfătui, faptul că au alte cuvinte pentru fiecare om. Dintr-o predică, spre exemplu, am învăţat că întâmplările nefericite se numesc „ispite“ şi ele ne sunt deopotrivă trimise de Dumnezeu pentru a ne aduce la El. Preotul nu trebuie să fie avar în cuvinte, dar nici să vorbească aşa, la nesfârşit, ci să încerce să se apropie de cei din biserică, pentru ca să poată vorbi pe înţelesul tuturor. Sunt preoţi şi preoţi, dar unii chiar au har şi reuşesc să se apropie de enoriaşi, iar aceştia se folosesc din cuvintele lor. Preotul trebuie să se detaşeze de persoana sa în discuţiile pe care le poartă cu oamenii şi să încerce să le câştige încrederea, pentru că atunci când aduce în discuţie problemele personale începe să trezească îndoieli şi să fie criticat de oameni. Preoţii de la biserica de unde merg eu, din cartierul Alexandru, sunt un model de apropiere de credincioşi.

Lucian Munteanu, 22 de ani, student: Preotul trebuie să convingă că simte ceea ce spune, că îl atinge şi pe el. Nu mai este nevoie, în prezent, de lucruri generale. Totul trebuie să fie foarte concret şi concis. Iar limbajul trebuie să fie unul adecvat, pentru că una este predica rostită la ţară, care este colorată cu întâmplări şi exemple chiar din rândul sătenilor, şi alta este cea de la oraş, mai consistentă, mai academică, mai nuanţată…

Ramona Popa, elevă clasa a IV-a: Când sunt în biserică, încerc să fiu liniştită şi să să-l ascult pe părinte, pentru că el ne învaţă cum să ne comportăm în diferite împrejurări.

Octavian Creţu, student anul II-lea: Ar trebui ca preotul să vorbească cât mai puţin şi cât mai coerent, să reuşească să atingă sufletul din cât mai puţine vorbe. Asta e, după mine, cheia succesului. Cred că impactul predicii se datorează uneori şi însemnătăţii sărbătorii la care este rostită.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!