An omagial
Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”, și Marea Unire

Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”, și Marea Unire

Dumitru Manolache, 01 Aprilie 2018

„Veniți, veniți!... Căci adevăr zic vouă:/ Ori vă mutați hotarul mai departe,/ Ori veți muri cu trupul frânt în două. Aceste versuri din poezia „Latinitatea în tranșee", apărută înainte de 1 decembrie 1918, i-au făcut pe mulți români să-l considere pe Octavian Goga drept poet mesianic. Ele denotă simțul anticipativ al posibilității realizării Marii Uniri a tuturor românilor în aceleași granițe. Poetul, prozatorul, dramaturgul, traducătorul, gazetarul și academicianul Goga, de la a cărui naștere se împlinesc astăzi 137 de ani, a fost un mare militant pentru împlinirea acestui deziderat istoric al nației noastre.

Încă din zilele Revoluției de la 1848, țăranii transilvăneni prezenți la Adunarea de la Blaj strigaseră „Noi vrem să ne unim cu Țara!" Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 a reprezentat un pas hotărâtor în acest sens, temelia pe care „s-a așezat" în 1918 întreaga construcție a statului unitar național. În tot acest timp istoric, românii ardeleni și-au exprimat, în diferite forme (colecte, voluntariat în timpul Războiului de Independență din 1877-1878), solidaritatea cu statul român. Unul dintre ei a fost Octavian Goga. Prin ceea ce a scris și a întreprins, el demonstra că momentul eliberării fraților de peste Carpați nu mai putea să întârzie. „Mântuirea nu mai poate veni decât dintr-un singur loc: de la București", susținea el.

„Șezătorile" de Rășinari

O fotografie inedită, moștenire de familie, și niște amintiri relatate de domnul Valeriu D. Popovici-Ursu în publicația „Națiu­nea", din 7 octombrie 2011, ne aduc în atenție una dintre formele prin care Octavian Goga milita la Rășinari, locul nașterii sale, contra măsurilor draconice de maghiarizare forțată a popu­la­ției românești din Transilvania, și pregătea populația, în ajunul Primului Război Mondial, pentru Marea Unire din 1918.

Valeriu Popovici, tatăl domnului Valeriu D. Popovici-Ursu, îi povestea acestuia despre „șeză­torile" organizate de Goga la Rășinari. La acestea participau intelectuali și preoți din împre­jurimi, scriitori precum Coșbuc, Slavici și alții. Copil fiind, Valeriu Popovici mergea și el cu tatăl său, preotul Valeriu Popovici, din Sibiel, la aceste întâlniri. Scopul „șezătorilor" mascate, căci jandarmii și spionii autorităților maghiare erau peste tot, la care copiii aduși de învățători și preoți interpretau diferite melodii ­populare, era acela ca, în timp ce ei cântau, băr­ba­ții prezenți să dezbată în șoaptă chestiuni legate de si­tuația transilvănenilor și măsurile ce urmau a fi luate în teritoriu în vederea unirii cu România.

„Cu cât se apropia Primul Război Mondial, aceste șezători s-au intensificat (...). Tatăl meu, de frica represiunilor maghiare, s-a refugiat în Vechiul Regat, în ajunul războiului. În timpul intrării României în conflict de partea Antantei, în 1916, securitatea maghiară a recurs la arestarea tuturor «complo­tiș­tilor», partici­panților la «șeză­tori», persoane mature și tineri din Ardeal", poves­tește Valeriu D. Popovici-Ursu.

Așa au ajuns să fie arestaţi preotul Valeriu Popovici din Sibiel și preoteasa Aurelia Goga, mama poetului, și deportați în satul Kuszt, comitatul Șopron, dinspre Austria, unde au fost încartiruiți în casa sasului Rudolf Hölzl. De atunci datează și fotografia făcută de acești deportați. Când trupele române au intrat în Ungaria, au fost eliberați și trimiși cu trenul în Ardeal. Valeriu D. Popovici-Ursu mai spune că, în casele preoțești din Ardeal, „preotesele purtau stindardul patriotismului românesc alături de soții lor"...

O nouă așezare a neamului

Când România a intrat în război, Goga se afla la Paris, de unde se întoarce în grabă și, împreună cu fratele său, Eugen Goga, se înrolează voluntar și participă la luptele din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, sesizând influența scrisului lui în rândul maselor, generalul Prezan îl aduce la biroul de propagandă al armatei, considerând că felul în care el îi mobilizează pe români „echivalează cu forța a două divizii pe front".

„Gândiți-vă, soldați români, că o nouă așezare a neamului va răsări din lupta voastră. Înțele­geți că stăpânind din nou pământul vechi al României și lărgindu-i hotarele cu Ardealul și Bucovina, soarta tuturor va fi mai bună", scria el în februarie 1917 în articolul „Către țăranii soldați" din publicația „România".

Deși Goga nu se putea exprima cu privire la situația românilor din Basarabia din cauza alianței cu Rusia, totuși, în poezia „Vorbeau azi-noapte două ape" spune: „N-auzi cum strigă Basarabii/ Blestemul zilelor ce vin,/ Cum sună-n buciumi pârcălabii/ De la Soroca și Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare/ De-al amintirilor șuvoi,/ Arcașii lui Ștefan cel Mare/ Îmi cer azi moaștele-napoi.../ Nedumerirea mă supune/ Când rostul patimii v-ascult,/ Căci inima nu-mi poate spune/ Pe care să vă plâng mai mult".

Octavian Goga a participat și la misiunea de atragere a voluntarilor dintre prizonierii ardeleni și bucovineni din Rusia, care luptaseră în armata austro-ungară. Sosirea acestora la Iași a fost salutată cu entuziasm de toți românii. „Voi ați fost oaste fără noroc, fără rădăcini în tabăra nemțească, voi, cătane pribege, voi ați fost batalioanele morții îndoite, numai trupul vostru vă murea în Galiția, iar sufletul vostru călătorea departe, se ducea să moară la București", scria el, la 10 iunie 1917, în „România", când voluntarii ardeleni depuneau jurământul în Piața Unirii din Iași.

Cu ochii spre Țara Românească

În ianuarie 1918, a participat la Odessa la formarea Comitetului Național al Ardelenilor și Bucovinenilor, care avea ca scop prezentarea cauzei românilor în Alianța Naționalităților din Austro-Ungaria. După retragerea Rusiei din război, din cauza revoluției bolșevice, Goga pleacă la Paris, unde participă la diferite manifestări și la activitatea unor organizații ale românilor care militau pentru drepturile transilvănenilor și „închegarea poporului nostru într-un singur stat".

Actul Marii Unirii din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia îl prinde departe de țară. Dar, cunoscându-i-se contribuția la realizarea Unirii, a fost numit la conducerea resortului propagandei din Consiliul Dirigent, organ executiv provizoriu de conducere al Transilvaniei, ales pe 2 decembrie 1918 de către Marele Sfat Național. Într-o scrisoare trimisă de la Paris lui Iuliu Maniu, Goga își exprimă admirația față de actul de la Alba Iulia și față de Unire, care „de atâta vreme trăia în toate fibrele de simțire a neamului".

În ziua de 7 mai 1938, la ora 14:15, la numai 57 de ani, Octavian Goga, cel care, „acolo, între marginile înguste ale unei patrii provinciale, ochii săi, de la început s-au întors către Țara Românească liberă", cum spunea Nicolae Iorga, după două zile de agonie, pleca la Domnul, de pe un pat de suferință din castelul de la Ciucea. Pe 10 mai, un tren mortuar îi aducea trupul la București. Sicriul a stat patru zile pe un catafalc în rotonda Ateneului. În fața lui, s-au înclinat mii de români. Nu s-au rostit cuvântări, conform unei dorințe testamentare, trecându-se peste formalismul unor laude conven­ționale, cum ceruse marele patriot. Încă din 1917, câteva versuri premonițiale din poezia „Pământ și cer" anunțau acest sfârșit demn: „Azi, în zadar vrea inima bolnavã/ Sã-mi prind-un vis din norii grei de searã,/ Azi umbrele amurgului de varã/ Miroase toate-a moarte și-a otravã/.../ Rãnit vãzduhul tre­murã-n rãsfrângeri,/ Se duc din el popoarele de îngeri/ Și-n mintea mea un basm frumos se frânge./ Nu mai ești sfântã razã diafanã,/ Cãci cerul alb și fãrã de prihanã,/ Azi e stropit cu pete mari de sânge..."


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!