Analiză
Odă (în metru antic), o interpretare în cheie creştină

Odă (în metru antic), o interpretare în cheie creştină

Prof. Lucia Cifor, 12 Iunie 2016

Poezia eminesciană Odă (în metru antic) a prilejuit multiple comentarii inspirate fie de forma rară a prozodiei antice, fie de conţinutul ei filosofic. Sub aspectul substanţei filosofice, un exeget precum Edgar Papu a văzut în ea „o primă valoroasă piesă lirică a existenţialismului”, susţinând chiar că textul eminescian reprezintă „singura mărturie existenţialistă în cel mai propriu sens (...), perfect închegată de la un capăt la altul”. Importantă atât prin forma sa rară, cât şi prin existenţialismul său de fond, unul mai degrabă etern decât circumscriptibil vreunei şcoli filosofice dintr-un secol sau altul, poezia a beneficiat de comentarii pe măsură.

Heideggerian sau nu1, existenţialismul Odei este indiscutabil. Înţelegerea existenţei şi înţelegerea de sine, prin raportarea la moarte, constituie tematica de fond a poeziei. Edgar Papu avea dreptate să susţină că întreg textul eminescian „urmăreşte stringent procesul instaurării în starea de a fi, odată cu ieşirea din alienare”2, mai ales că tocmai raportarea la moarte ilustrează un tip de intensificare a existenţei. În mod sintetic, din comentariul în cheie heideggeriană aplicat poeziei de către Edgar Papu rezultă că: „De la primul vers, «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată», când poetul trăieşte încă înfăşurat în mantaua iluziei, el trece către riscul tragic, către experienţa disperării, ce-l va lansa în zona sa liminală («Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus», «Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări»), acolo unde va mai putea să se caute pe sine dezalienat («Pe mine mie redă-mă»), în ­iminenţa deopotrivă de dezalienată a propriei morţi («Ca să pot muri liniştit»)”3.

Declarându-ne de acord cu miezul acestei interpretări în cheie heideggeriană, credem că din demonstraţia lui Edgar Papu lipsesc nişte necesare accente, unele dintre ele fiind exterioare grilei de interpretare alese de exeget, nefiind însă străine perspectivei filosofice existenţialiste, în sensul ei mai larg, în care este scris şi, ca atare, se cuvine să fie citit poemul eminescian.

Pierderea de sine lipsită de înviere, cea mai gravă alienare prin care poate trece un om

Astfel, eul poetic nu trece către „riscul tragic” (E. Papu), ci mai degrabă este aruncat în el. Perfectul simplu al verbului-predicat („Când deodată tu răsărişi  în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce”) indică incizia fulgerătoare a „riscului tragic”, care are drept consecinţă o ruptură de plan ontologic. Schimbarea survenită aduce cu ea o altă valorizare, una morală, a traiectoriei existenţiale. De la contemplaţia încă orgolioasă a vieţii dedicată solitudinii nobile („Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii”), fiinţa umană este obligată să coboare în caznă printre „cele mai de jos ale pământului” („Până-n fund băui voluptatea morţii/ Nendurătoare”), acolo unde pregustarea de-o clipă a morţii (tot un perfect simplu, băui) transformă radical existen­ţa-în-lume a poetului. Noua existenţă-în-lume este suprareliefată în raportarea poetului la elementele lumii, cele din urmă devenind neputincioase în faţa surpării eului: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării”.

Dureroasă până la paroxism este şi raportarea la sine: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări”. Intensa ardere, coroborată cu o diminuare (kenotică) a sinelui, face improbabilă chiar o înviere de tip mitic: „Pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?” Această pierdere de sine, rezultând din­tr-o moarte lipsită de orice fel de înviere, este, la Eminescu, forma cea mai gravă de alienare prin care poate trece un om. În cazul poetului român, înstrăinarea (alienarea) nu goleşte de sens doar viaţa, ca la Heidegger şi la alţi filosofi existenţialişti, ci şi moartea. În acest punct, existenţialismul eminescian (dacă ni-i îngăduit să-l numim astfel) se deosebeşte de existenţialismul filosofic, apropiindu-se de ceea ce este cunoscut ca fiind existenţialismul creştin. Sensul morţii, în context creştin, nu poate fi ­altceva decât „moartea biruită” prin înviere.

Numai unui creştin moartea îi poate apărea ca rea sau bună

Spre deosebire de Ion Negoiţescu, care, în spaţiul unei lecturi prea apăsat literale a Odei, găseşte că „mântuirea” din a­ceastă poezie este una de tip estetic4, fără nici o legătură cu mântuirea creştină, noi credem că lucrurile stau altfel. Doar în contextul existenţialismului creştin se vorbeşte nu doar despre o viaţă alienată şi alienantă, ci şi despre o moarte cu aceste atribute. Numai unui creştin moartea îi poate apărea ca fiind rea sau bună. Şi ea este bună doar atunci când este egală cu „moartea morţii şi învierea vieţii” (citând un vers eminescian din Rugăciunea unui dac).

Dar limanul morţii liniştite nu poate fi un liman de înviere atât timp cât omul petrece în amestec cu lumea şi patimile ei. Poate de aceea, în Odă, despărţirea de lume şi de cele ale lumii este tranşantă: „Piară-mi ochii turburători din cale-mi/ Vino iar în sân, nepăsare tristă”. Metafora „ochi turburători” indică, ce-i drept, mistuirea erotică, ce reprezintă, în cadrul universului sufletesc al eului poetic, puterea suverană a „robirii” de lume. Despărţirea de lume înseamnă, de aceea, eminescian vorbind, renunţarea la iubire, care nu poate surveni în afara cuceririi „nepăsării”. E vorba însă de o paradoxală „nepăsare tristă”, ­expresie contradictorie, după cum o consideră unul dintre cei mai fini cunoscători ai limbii poetice eminesciene, D. Caracostea (Arta cuvântului), o sintagmă care „indică dinamica unor sentimente contrarii”.

Finalul Odei, variaţie liberă a unui motiv psalmic

Din perspectiva noastră, cele două versuri de mai sus subliniază caracterul paradoxal al renunţării la lume. Departe de ceea ce se înțelege în mod comun prin renunțarea la lume, orice reuşită pe acest tărâm (agonic) rămâne, pe latura ei pur omenească, parţială. Liniştea (nepăsarea) nu-i niciodată deplină, pentru că nici omul durerii (al tristeţii) nu se şterge, chiar când ar ajunge la un nivel de pacificare. Un argument suplimentar conţin versurile finale ale Odei („Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”), versuri considerate a fi cheia de înţelegere a întregii poezii. Cum şi sunt, mai ales în spaţiul interpretării poemului eminescian din perspectiva existenţialismului creştin.

În opinia noastră, versurile finale ale Odei eminesciene („Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”) pot fi citite şi ca o variaţie liberă a motivului psalmic din versetele: „Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei./ Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi” (Psalmul 38, 17-18). Ca şi Psalmistul odinioară, poetul trăieşte proximitatea morţii ca pe o supremă încercare. El, ca orice om, are nevoie de toată puterea vieţii lui, risipită în ani mai mulţi sau mai puţini, ca să poată muri. Omului care moare i se cere un maximum al propriei sale prezenţe, ca să se poată integra Prezenţei divine. El trebuie să fie capabil să se restituie întreg pe sine, în moarte, ca să se poată descoperi întreg în Dumnezeu. În această întregire în Dumnezeu stă liniştea morţii ori moartea liniştită („Ca să pot muri liniştit”). O asemenea moarte ar putea fi „moartea morţii şi învierea vieţii” (Rugăciunea unui dac), iar Oda (în metru antic) acestei morţi îi este închinată, ei îi face elogiul.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Neândurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai reânviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă! (Mihai Eminescu)

 

Note:

1 ‑Cf. Lucia Cifor, cap. Mihai Eminescu. „Locuirea poetică” a unui gnostic neconvins, în vol. Poezie şi gnoză, Editura Augusta, Timişoara, 2000, pp. 88‑91. În cele ce urmează, reluăm, în chip rezumativ, cu unele nuanţări, demonstraţia realizată în lucrarea amintită mai sus.

2 ‑Edgar Papu, Poezia lui
Eminescu
, p. 203.

3 Ibidem.

4 ‑Cf. Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV‑a, îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, pp. 110‑111.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!