Repere şi idei
Omul fără sine

Omul fără sine

Elena Solunca Moise, 20 Septembrie 2015

Scria Francis Bacon că, neputând stăpâni natura decât supunându-ne legilor ei, omul descoperă că „puţină ştiinţă depărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă apropie de Dumnezeu”. Ştiinţa puţină depărtează de Ziditorul tuturor prin precaritatea ei funciară şi, nu mai puţin, prin trufia cu care se îngemănează ca început al căderii ireversibile. Multa ştiinţă ne apropie de Dumnezeu, încât putem recunoaşte cu împăratul David că toate le-a făcut Domnul cu pricepere şi înţelepciune - ca miraculoasă alcătuire după o lege nescrisă, dar confirmată la fiecare pas, după care natura are eficienţă în mijloace şi armonie în finalitate. A făcut-o, încredinţează Sfinţii Părinţi, din iubire care-l împlinește pe omul alcătuit după chipul şi asemănarea cu El, reînnoit prin jertfa Fiului Său. Până unde ne putem apropia de Dumnezeu? Până acolo încât, conştienţi de slăbiciunea noastră, o putem converti în putere: „Minunată este ştiinţa Ta, Doamne; este înaltă şi nu o pot ajunge”. Şi atunci, minune, Dumnezeu îl acoperă protector pe om cu nesfârşita-I iubire. Cu toate acestea, tehnologia a ajuns la o limită critică unde apar riscuri şi pericole peste care, un timp, trecem fără să observăm. Se cuvine să subliniem existenţa lor mai ales pentru consumatori, care, fascinaţi de performanţe, îşi pierd discernământul şi ignoră lunecarea către riscuri şi capcane. Dar ele există şi s-au înmulţit, încât au făcut necesare numeroase studii şi chiar o disciplină specializată - managementul riscurilor. Privind în zarea performanţelor progresive, suntem nevoiţi să recunoaştem că riscul cel mai din urmă care ne pândeşte este acela al „ucenicului vrăjitor”. E un risc real câtă vreme, oriunde ţi-ai arunca privirea, oamenii sunt captivaţi de tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale până la subordonare. În timp, tehnologia menită să fie mijloc tinde să devină, şi câteodată devine, scop într-o societate concurenţională, deşi credem că a venit ceasul ca oamenii să înţeleagă faptul că forma cea mai bună (profitabilă am zice chiar) a concurenţei este conlucrarea. Şi încă un paradox păgubitor: conectaţi la realitatea virtuală, oamenii pierd treptat contactul cu realitatea fizică. Este un risc şi un pericol care a făcut ca numeroşi specialişti să afirme că tehnologia este un fel de „opium”, că a generat o nouă sclavie faţă de care omul se supune din voie proprie şi, uneori, chiar cu o anume voluptate.
Un exemplu semnificativ îl reprezintă celebrele reţele de socializare menite să satisfacă nevoia de comunicare într-o vreme a suveranităţii principiului „comunic, deci exist!”. Studii recente arată că peste 60%-65% dintre oameni recunosc, într-o formă sau alta, dependenţa de tehnologie, mai puternică (pentru unii) decât aceea de alcool sau tutun. Pentru unii, aceste tehnologii reprezintă o sursă de îmbogăţire, pentru alţii, de plăcere, pentru alții, o sursă de îmbolnăvire neurologică, psihică şi spirituală. Apar întrebări la care va trebui să căutăm un răspuns demn de om ca măsură a tuturor lucrurilor - a celor care sunt pentru că sunt, a celor care nu sunt pentru că nu sunt. Mai precis, va trebui ca, privindu-ne în faţă, să ne configurăm sinele. Spunem astfel pentru că ultima treaptă a decăderii este omul fără sine; acela pentru care „frica de Dumnezeu nu mai este începutul înţelepciunii”. Neîndoielnic, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii ca singura salvare din abisul ontologic în care a căzut din neascultare.
La început, omul fără sine trăieşte o stare confuzională, o ameţeală proprie ignoranţei de sine, crezând că virtualitatea îl poate elibera de „bolile secolului”, îndeosebi de nefiinţa care îl pândeşte pretutindeni. Adoptând principiul „Trăieşte-ţi viaţa!”, omul nu mai are timp să gândească, devine un soi de marionetă amăgită şi de faptul că globalizarea acestui fenomen e o formă de solidaritate. Să nu ne amăgim - socializarea nu este solidaritate, ea instituie reţele între imagini virtuale şi nu relaţii între oameni reali. Nici ignorarea sinelui nu este lepădare de sine spre asumarea propriei cruci. Difuz se instituie o nouă formă de teamă pe care, cum spunea psalmistul, o vedem acolo unde teamă nu e. Criza de sens se resimte şi în pierderea conştiinţei binelui şi răului, ca şi a responsabilităţii care obligă la raportarea faţă de oameni reali. A apărut teama de „nimeni şi nimic”, după spusa unui poet contemporan, care nu are cum fi, nici pe departe, începutul vreunei înţelepciuni.
Ne aflăm la o răscruce de drum. Prea bine, l-am putea alege pe cel care îndeamnă fiul rătăcitor - al revenirii în sine; un drum pe care niciodată nu e prea târziu să ne reîntoarcem. Şi asta nu pentru cine ştie ce merite ale noastre; Nu!, ci pentru că la capătul lui ne aşteaptă cu dor şi cu inimă rugătoare Tatăl pregătit să taie „viţelul cel gras” pentru „fiul care pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”. El a pregătit totul pentru a împodobi sinele pierdut cu frumuseţea cea dintâi şi a sărbători revenirea acasă ca pe un nou început de viață. Mai presus de toate, am primit un dar de neasemuit preţ: frica de Dumnezeu ca început al înţelepciunii, trimiţând spre iubirea de Dumnezeu desăvârşită în iubirea aproapelui, ca mediul prielnic în care sinele îşi află bogăţia plină de strălucire a începutului. Mereu cu noi până la sfârşitul veacurilor, Hristos îndeamnă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi!” Recunoscându-ne în sinele regăsit, parcă Îl auzim pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu: „Tu ai fost osândit la moarte, iar Eu am murit pentru tine. La aceasta M-au mânat dragostea Mea, milostivirea Mea. Nu am putut răbda să pătimeşti în felul acesta”. El singur ne poate împlini toate doririle - frumuseţe, sănătate, bogăţie nestricăcioasă, prietenie şi înţelepciunea supremă, aceea a lui Dumnezeu totuna cu iubirea Sa mântuitoare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!