Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Editorial Dorul ca potecă între Dumnezeu și om

Dorul ca potecă între Dumnezeu și om

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Costion Nicolescu - 31 Martie 2024

Dorul este o manifestare a iubirii. Pentru omul sensibil, mai ales într-o cultură în care Dumnezeu este persoană, lumea este caracterizată printr-un dor nesfârșit de Dumnezeu. Cu atât mai mult atunci când „Dumnezeu este Iubire” , cum L-a experiat ucenicul cel iubit (1 Ioan 4, 8.16), și pe urma lui toți creștinii atenți. Faptul că Dumnezeu este persoană iubitoare implică cu necesitate ca și El să aibă un dor continuu față de omul pe care l-a creat din iubire și spre iubire. Și probabil că, așa cum ne arată episodul evanghelic cu Fiul risipitor, dorul lui Dumnezeu de om este mai mare decât al omului de El. Venirea lui Hristos întrupat în lume este (și) rodul acestui imens, vital dor reciproc.

Dorul este o stare complex paradoxală. Induce deodată și bucurie, și tristețe. Bucurie că există o țintă a lui, una iubită intens, tristețe pentru că viața a interpus o distanță ce cheamă mereu la depășirea ei. Dorul este sursă de viață sufletului. Un suflet care nu simte dor este un suflet care lâncezește. Viața omului poate fi privită și ca o succesiune și împletire de doruri.

Dorul este o stare dinamică. Cum se vede dintr-un basm românesc, viteza dorului este mai mare decât cea a vântului și a gândului. Dorul te pune pe cale, pe o cale bună în vederea întâlnirii cu cineva important pentru viețuirea ta. Pune cu necesitate în mișcare sufletul, dar în continuare, totdeauna când este posibil, și trupul. Inima ta este mereu teleportată la cel de care îți este dor.

Dacă ar fi să luăm ca reper titlul unui volum semnat de Patriarhul României, Daniel, Foame și sete după Dumnezeu, dorul creștinului poate fi exprimat în acest fel. Or, așa cum foamea și setea se cer ostoite pentru sănătatea trupească și spirituală a omului, și dorul se cere stins pentru ca tânjirea lui să nu devină mortală. „Dorul este un intermezzo, nu o stare definitivă”, ne atrage atenția părintele Dumitru Stăniloae (Reflecții despre spiritualitatea poporului român). Ar trebui să ne întrebăm cum se poate stinge, în general, un dor, care, în mare, este constituit de suferința dată de o depărtare de cineva iubit sau de ceva îndrăgit? Ducându-te tu la cel de care ți-e dor sau venind acela la tine sau întâlnindu-te cu el undeva pe drumul (deodată spațial, temporal, spiritual) care duce la el. Cu Dumnezeu, stingerea aceasta se petrece pe calea de pe urmă: El îți vine mereu în întâmpinare; dar se cere ca și tu să pășești spre El. Noi, creștinii, ne aflăm mereu în căutarea Împărăției și a Împăratului. (Din păcate lăsăm pe parcursul vieții noastre prea multe doruri nestinse sau neostoite. A stinge un dor - ce exprimare poetic fericită a limbii române!) Iată și leacul infailibil propus de poeta hărăzită Monica Pillat într-una dintre poeziile sale, unul infailibil pentru stingerea dorului de Dumnezeu: „Să fii îmbrățișarea/ care alină dorul/ Departelui de aproape...” (Ideal). Îmbrățișarea, în general, îmbrățișarea cu Dumnezeu îndeosebi! Până la urmă, numai îmbrățișarea poate stinge total un dor. Cei care se îmbrățișează sunt acum total unul pentru celălalt, dăruindu-se trup și suflet. Parcă auzim ecoul chemării Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Înviere („Să ne îmbrățișăm unii pe alții și să spunem fraților...” tuturor!).

Omul este locuit, conștient sau inconștient, de un dor ontologic după starea paradisiacă pierdută. Biserica este aceea care exprimă cel mai bine, prin toate slujbele ei, acest dor. Un dor care pe unii mai râvnitori îi poartă pe culmile cele mai înalte ale îmbunătățirii duhovnicești. Ei sunt sfinții presărați pe fața pământului, ca o sare minunată care dă gust și sens superior existenței umane.

Părintele Dumitru Stăniloae detecta dorul ca pe una dintre trăsăturile caracterologice ale țăranului român: „Dorul este mărturia comuniunii adânci, duioase și lucide în care trăiește poporul român” (Reflecții despre spiritualitatea poporului român). Acest dor, cu putere de a lega ca o rețea divină pe oameni între ei, era de regăsit în viața satului românesc la orizontala lui, ca o oglindire a dorului de Dumnezeu, ivit pe lume de la căderea protopărinților din rai.

Același minunat părinte are și această observație de mare profunzime: „În dor o persoană trăiește valoarea eternă a persoanei iubite” (Reflecții despre spiritualitatea poporului român). Cu alte cuvinte, valoarea dorului este una cu bătaie eshatologică, ajutătoare întru veșnică pomenire și mântuire. Punctul său terminus este paradisul.